Leviathan

Leviathan nu e documentar, e poem vizual și film experimental. O chestie fabulos de macabră (Cthulu! Chtulu!) care aduce pe masă niște discuții serioase despre mai multe chestii.

Leviathan (3)Primul și cel mai interesant pentru mine subiect ar fi tocmai documentarul. Dacă se apucă unu’ să filmeze ceva fără scenariu (adică realiatatea) mai nou <<gata, ioi, ce documentar fain a făcut>>. PLM, un documentar e ceva mai mult decât <documentarul observațional.>. Care, sincer să fiu, e în mai mult de 99% din cazuri o labă tristă plină de pretenții. Un documentar implică ceva mai mult info și o structură. Nu doar montaj. (deși mdap, decât din montaj poa să rezulte capodopere, dar acilea e excepție, gen Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu)

Leviathan (4)

Al doilea subiect e cinema-ul per ansmblu și cinema-ul non-narativ în mod special. CE faci ca să ții un spectator la un film abstract? Leviathan, stilizat până peste poate e abstract. Funcționează mai mult ca trip și ca cinemau dus la ultimele consecințe decât ca film. Ce-l ține la un loc e o oroare viscerlă constantă și oceanul ăla care super-filtrat și întunecat are ceva de dincolo de negura timpurilor, dinspre supa primordială.

Leviathan (5)

Al treilea subiect e chiar genul horror. Cu lipsa lui de subiect și obiect. Leviathan e cam cel mai bine încadrabil la horror experimental. Și-mi confirmă o generalizare arbitrară: toate experimentalismele din cinemau sfârșesc fie în arthouse fie în horror. Majoritatea ajung firește la coșul de gunoi.

 

Leviathan (2)