Lumea e a mea, un film necesar

Filmul românesc livrează foarte rar filme necesare. Lumea e a mea este unul din filmele astea necesare, care au și potențial de public și miez și mize.

Am mai scris despre Lumea e mea, când l-am revăzut la Anonimul. De ce-aș scrie encore une fois? Păi e simplu. Unu din motivele pentru care am revăzut filmul lui Nicolae Constantin Tănase a fost senzația asta confuză inițial, că e ceva important apropos de filmul ăsta. Ceva-ul ăla nu-s nici adolescenții, nici ieșirea din Noul Val (s-au mai făcut filme d-astea). E miezul foarte pulsant, teribil de actual și veridic. E zona de adolescență reală prin care trec majoritatea tinerilor mai mult sau mai puțin urbani din românica. Cocalari, cu smartphone și smardoieli. Cu limbaj viu și vulgar. Ăia pe care auteurii români de cinema îi scuipă din elicopetrele lor intelectualiste și din selecțiile lor festivaliere chiar și când pretind că fac val nou și nu judecă pe nimeni. Publicul țintă al filmelor femeii lui Adrian Sârbu. Ăia nespălați și cu bac picat, care totuși sunt capabili să se spele după ce se fut.  Tinere care filmează cu ifonu ce machiaje au în poșetuță. Puștani care au IQ inferior numărlui de colege pe care le-au deflorat, curat, enculat, tocat de bani, postat pe internet.

fetele ca fetele

fetele ca fetele

Pentru Lumea e a mea Tănase îi ia cu fulgi cu tot dar nu-i observa de sus ci se plimbă oprin lumea lor și viețile lor, pe la petrecerile lor și printre visele lor. Scoaterea din senzațional a unui subiect predilect pentru Știrile de la ora 5 (generația următoare, degenerată în moduri mai nefaste dar și cu mult mai umană decât s-ar crede) este o manevră riscantă și din fericire există destul fler (și din scenariu, și din regie). Nicio urmă de exploatare senzaționalistă, niciun dram de spoială. Niciun #FUN scris după rețete. Nicio lamentație, niciun semnal de alarmă. Un portret de tineret cu multe adevăruri nasoale și situații reale. Un film care punctează corect un moment din societate și-o face cu destul bun-simț cât să nu excludă nici glamul visat, nici situația precară din realitatea pe care o reconstruiește.  O lume cu violențe acasă (și mdap, secvența aia de abuz în bucătărie a cam șters pe jos cu vreo 16 ciorbe supte prelung, trademark de nou val) și cu violențe pe la școală (pizdipese cu respect cumpărat pe banii lu mămuca și cu spatele asigurat de tătuca securist-afacerist au tot existat în lumea reală, dar personajul negativ de acilea e pur și simplu savuros de detestabil, nici nu știu cum o cheamă pe actrița care l-a jucat, că l-a jucat bine).

still 6

Nu-i singurul film românesc cu adolescenți care mi-a plăcut: de la Reconstituirea lui Pintilie (feroce și nihilist cum numai un auteur de geniu putea să producă într-un sistem de căcat) până la Liceeni în alertă (atât de retard încât frizează depășește și călărește glorios genialul) și de la Lupu (fetish object mai mult decât orice altă bucată de cinemau mioritic) pân la LoverBoy (sincer, nu-i nimic minunat dar nici ceva greșit apropos de filmul ăsta,  e mult mai văzubil decât a zis snobimea autohtonă și-i genul de peliculă care trăiește pentru că actorii, deci se cere văzut) m-am mai bucurat de filme cu tineret. La rigoare avem fix 3 filme văzubile cu tineret în 25 de ani și din astea unul e liceenii în Alertă, acest avant-Azucena halucinant de tâmp și camp.  Exterm de puține.

si marea-i a mea

si marea-i a mea

Lumea e a mea vine pe un trend de ieșire din Noul Val, dar păstrează ceva din mize (veridicitate și common people), ia ceva din poezia aia vizuală gen Porumboiu (toate momentele acvatic-onirice se pupă bine cu poeziile de final de film ale lui nenea Corneliu) și are marele fler de-a fi capabil să cauzeze empatie, nu să o cerșească. Atu maxim sunt actorii, tocmai ăia care sunt, la 29 sau 34 minusurile penibile din filmele despre adolescenți pe care le livrează cinema-ul nostru aborigen.  Ana Maria Guran și fetele și băieții ăia au naturalețea pe care le-o dă vârsta și când înjură și când se uită triști și când o ard pe la liceu. E un plus enorm și le ies roluri bune.

Cam de-asta Lumea e a mea e un film necesar și face parte dintr-un club select, cu alde Filantropica și Hârtia va fi albastră și Caravana Cinematografică. Poate chiar și cu 432, în ciuda oprotunismului abil camuflat. Filme care-au zis ceva, fie retrospectiv, fie pe actual despre  cum suntem/cum am fost.