Măcelărirea bucureștenilor, realism magic dâmbovițean

Măcelărirea bucureștenilor este o carte cu titlu foarte complicat și un subiect de-a dreptul perplexant: istoria pseudo-civilizației dâmbovițene, cu toate acareturile imaginabile și câteva în plus.

Domenico Caselli n-a scris vreodată o carte intitulată Măcelărirera bucureștenilor pe vremea lui Chehaia Bei, dar cartea există. Culegerea unei părți din articolele despre istoria Bucureștiului (și implicit a bucureștenilor) pe care Caselli le-a tot publicat prin anii 30 nu-i nici unica, nici prima tipărire de articole istorice de prin gazete, dar este mult mai mult decât pare.

  1. În primul rând pentru că aduce mai mult a Suetonius decât a Nicoale Iorga: istorie aproape anectodică, bazată însă pe studiu temeinic.
  2. În al doilea rând pentru că Bucureștiul nu are o istorie, are istorii. Cioburi smălțuite și ciorbe  reîncălzite prin care plutesc erorile (deloc puține) ale istoriografiei oficiale, personajele alea de prin manuale școlare și multe, foarte multe lucruri teribil de confuze, dubioase și uimitoare.

Cu 80 de ani în urmă, într-un București care nu mai există, Caselli scotea de prin arhive alte bucureștiuri, inexistente și ele, colcăinde unele peste altele și greu localizabile care, pe parcursul a vreo 500 de ani au tot existat și încetat să existe. Primul impact e cel geografic. Caselli localizează dealuri și vii, gârle și pârâuri demult dispărute și suprapune peste harta aproximativ onirică a trecutului construcții, persoanje și gesturi. Care, ce să vezi, nu se potrivesc tot timpul. Formulările laxe de prin hrisoave și apetența pentru păpat căcat glorios a istoriei oficiale se ciocnesc nu de puține ori cap în cap și Mihai Viteazu se jură în alte biserici decât cele din manuale (pentru că alea nu existau în aceeași felie de timp cu Unificatorul) domniile vin și pleacă și revin cu toate ciumele, genocidurile, trădările inerente unui colț de univers colcăind de zdrențe lipsite de vreunfel de coloană vertebrală, gata oricând s-o sugă cu nesaț și jurăminte de credință eternă de la oricine are banul, firmanul și lansarea eurovizionistică de domnie cumpărată de la Stambul.

Cartea este cumva un alt Orbitor, mult mai puțin bețivănit din cuvinte și mult mai apropiat de un realism magic accidental, plin de turbulențe. În încercarea de-a pune într-o oarecare ordine feliile de timpuri moarte ale Bucureștiului, Caselli se întoarce la locuri și domnii pe care le-a menționat în capitole/articole anterioare cu o fluiditate demnă de alde Marquez, dă din text cu savoare și oroare (bucureștii au fost măcelăriți și nu doar pe vremea lui CehhaiaBei) și, inevitabil face praf aura de glorie a miturilor istorice. Pe care, util de știut, comuniștii le-au preluat de la interbelici, nu le-au inventat ei.  Lectura se dovedește mult mai utilă decât ar fi de așteptat. Nu pentru că reconfirmă muizmul etern al locului ăstuia, ci pentru că din documentele pe care le expune și din memorialistica pe subiectul dat reies niște chestii la care de obicei nu ne gândim. Atotputernicia bisericii, cu satele ei de sclavi si cu domeniile ei nesfârște cu tot. Vremelnicia domniilor și peisajele eminamente rurale ale variilor curți domnești, abandonate și uitate una după alta, în funcție de incendii și invazii. Acilea se merită legat, pe cauzalitate antropologică și lipsa vreunui respect pentru construcții și carteire, case și conace. Totul se destramă și se dărâmă din varii motive (invazii și schimbări de proprietar, catastrofe subite și eternele revărsări de Dâmbovița, care anual inundau cele mai proaste vite locuitoare fix în lunca ciclic indundabilă). Peisajul moral și intelectual al vremilor glorificate prin manuale și legende istorice se dovedește a fi o hazna mocirloasă din care numai ocazionale invazii și ocupații ne-au scos cât-de-cât. Spiritul locului se conturează murdar de zoaie, avid de trădare, incapabil de luciditate (nici măcar Tudor din Vladimiri nu are un cap limpede) și totuși ca singură glorie peste toate mizerie Bucureștiul are cel mai de succes import de la otomani: huzuru și huzuritu.

Deci da, must-read din absolut toate motivele. Chiar și din alea istorice.