Manuc, un roman istoric

Manuc este un roman istoric, o bucată mediocră de literatură, capabilă totuși de sclipiri de umor involuntar, și totuși l-am citit dintr-un foc…


Manuc este tipu’ ăla cu hanul care-i și poartă numele. Mai bine zis era, că a murit demult. Și unul dintre pretextele invocate de Victoria Comnea pentru un roman ambițios și ratat, dar foarte lizibil. Și pe alocuri rizibil. Care totuși e frescă de epocă, cu multă intrigă (și cam multe epitete deloc inspirate) și cu mult elan (dar și niște stângăcii destul de sancționabile).
De ce dracu’ aș fi cumpărat ceva mult sub standardele mele de scriitură și literatură? Ceva curiozitate, o pasiune (vinovată) pentru pășunizmele inerente prozelor istorice românești (și istoriografiei aborigene, dar asta e cam altă discuție) plus un preț agreabil de 10 RON. De ce aș fi citit (în timp record, aproximativ 30 de ore de la prima la ultima pagină) aproape 400 de pagini din ceva indiscutabil mediocru? Păi pentru că asta e cea mai delectabilă formă de camp. Camp involuntar și neasumat, dar capabil de pretenții diafane și ghes uat, făcut cu cele mai bune intenții și cu niște munci (de documentare) deloc neglijabile.

Povestea e stufoasă, cu multă intrigă, multe comploturi, manevre și personaje. Manuc, armean și bogat cât cuprinde este epicentrul negocierilor de pace, care tocmai s-au mutat din Giurgiu în București. E 1812, deci pacea este între ruși & otomani. Francezii au cu totul alte ambițuri decât o pace, Bucureștiul este sub ocupație rusă, iar Sublima Poartă nu-o duce nici politic  nici militar prea bine, dar încă dă firmane și maziliri la fanarioții puși în moțul la fecalele aborigene. este un timp al jocurilor de culise de maximă importanță, mai ales că dinspre Paris parvin intenții belicos napoleoniene.

Comnea își alege destul de inspirat și personajele și vocabularul arhaic și un ritm narativ acceptabil. Astfel, un general rus are gâlme pe creiri și vrea să atace Stambulul, un Morutzzi are niște intenții clare privind tronul moldav, o femme fatale face jocuri din umbră, înspre folosul Parisului, iar Iancu Văcărescu și cu unchi’su Niculae o lăbăresc intelectualo-poetic cum cerea moda vremeii. Manuc face și desface ițe și comploturi în timp ce bălește după  o duduie misterioasă, și un pictor chior  bălește la rândul lui după Manuc. Da, există și un cote LGBT al romanului ăstuia.

Autoarea greșește școlărește la anumite chestii. Intermezzo-urile informative de la finalul fiecărui capitol dezvăluie cititorului și adevăratele simtăminte și situații ale personajelor sau mai fac câte-o perspectivă istorică asupra unor chestiuni. Scurt pe doi, intră în zona de informație și culoare pe care o scriitoare ar fi putut foarte bine să le submerseze și sugereze prin corpus text, nu să le servească separat. Când “transcrie” misive din epocă, nici informațiile, nici vocabularul n-o ajută. Madam Victoria Comnea și-a făcut temele cum trebuie, sunt destul de cert că a studiat istoia necesară și a fost, ca orice autor veritabil, deplin conștientă de destinele personajelor de dinainte și de după cele desfășurate în Manuc.

Dar mult prea ocupată de eleganțe și decisă să servească în roman prea multe informații, a căzut în plin camp. Astfel există pagini întregi scrise cu umor diafan DIN POV-ul cățelușului soției ambasadorului Franței…. și există, și mai jenant decât asta, o scrisorică pe care una din vulvissimelle ravisante ale epocii (divă cântătoare, gen) o trimite unei prietene. Scrisoarea aia, obscen de inutilă și terifiant de jenantă ca scriitură (logica și epoca sunt depășite și din vocabular și din informațiile oferite) este cel mai bun punct de pornire pentru a localiza marea bubă a romanului ăstuia: lipsa unui editor care să taie din balastul rizibil. Care balast, rizibil au ba, este destul de amplu: Văcăreștii sunt personaje du trop, care nu fac, narativ vorbind, NIMIC important. Decât să bălească după demoazele cu moravuri discutabile. Și să frisoneze la amintirea POETULUI, Ienăchiță Văcărescu (le era bunic sau unchi). Cum nu pot ca să formulez în termeni non-injurioși câtă silă-mi stârnește mie poezioara mongoliodală mustindă de diminutive a lui Văcuță Văcărescu ăla, poate aicilea sunt eu injust.

 Tot din zona de camp și ratare stilistică îmi permit un singur citat:

Aproape de stâlpii podului veneau de obicei femeile. Spălau rufe în timp ce copii alergau pe tăpșane sau se scăldau în apele râului, printre: rațe, gâște, broaște și bivoli.

Zisesem ceva de LGBT – una din mizele amoros narative ale romanului este un personaj atât de travestit și atât de aluzivo-eleganto-descris că ți-e greu ca cititor să-l pui în vreun gen cert. În mod sigur este un spion foarte travestit (commedia dell’arte, whtvr). Dacă e femeie care se travestește în altă femeie și într-un bărbat sau dacă este un bărbat care se travestește în două femei eu nu am înțeles. La un moment dat, am fost convins că este un personaj care are personalitate multiplă (dublă) și că una din personalități se travestește într-al treilea personaj. Lipsa de claritate nu mi se pare asumată ca artific narativ, ci pur si simplu incompetență scriitoricească. Pentru că vine de la o autoare care nu-și refuză pagini de detalii conexe deloc importante care sunt îndesate totuși pe acolo.

Ca literatură, Manuc este camp 100%. Un fel de produs conex Daraverilor de boieri. Ca roman istoric, e amplasabil prin zona aia foarte frecventabilă pentru mine a post-pășunizmelor post-moderne, la un loc cu alte romane, mai valoroase: Tache de catifea, Calpuzanii și poate chiar și Teodosie cel mic. Romane care încearcă (toate) în zadar (mai puțin Theodosie) să reformuleze și reformateze filonul pășunisto beletristic al comăneștenilor, medelenilor și cronicilor de familie.

Comparativ acilea este alt review despre Manuc.