Mănușa de aur: un antidot

Mănușa de aur, aka Der goldene Handschuh, aka the Golden Glove este un nesperat elixir împotriva ciumelor realismului progresist.

Eram curios apropos de Mănușa de aur. La Berlinală se ieșise en masse de la proiecție, cu mugete progresiste pline de indignare. Din start o recomandare mult mai fermă decât orice premiu dat de Berlinală. Și totuși Fatih Akin făcuse o vomă (In the Fade, nevăzubil de prost, abject de curvos politic, cu nema suflu și suflet de plastic) și câteva mediocrități agreabile dar deloc lăudabile (Im Juli și Soul Kitchen și Solino și The Cut). Vremurile când dăduse exemplar de toți pereții cu Gegen die Wand cu miezul ăla obsen de impactant de ratare și dorință și furie și self-destruct erau demult apuse. Un one-hit-wonder care odată putuse foarte multe dar în restul ocaziilor dăduse pe lângă sau o dăduse cu stropi. Dar odată putuse și asta înseamnă că merita încă o șansă. Mai ales dacă toți lobotomozații berlinalei fugiseră scheunând de la Mănușa de aur, era de datoria mea să văd cu ce le dăduse în boticuri Fatih Akin.

Deci m-am pus pe scaun la Cinema Republica (Florin Piersic să-i zici lu mă-ta) și am ieșit două ore mai târziu ferm decis că trebuie să beau ceva și că in mod inexplicabil domnu Fatih Akin luase cursuri serioase de regie și necrofilie de la onorabilul Jörg Buttgereit. Am zis necrofilie și am fost metaforic, Necrofilia ar fi fost pentru mulți mai palatabilă decât cărnurile vii dar deja decăzute spre necroze ale personajelor.

Pentru că da, filmul ăsta este despre carnea bătrână a jegurilor de la periferia societății. Nu doar cărnurile lui Fritz Honka (Jonas Dassler) ci și ale victimelor lor. Căzături deja terminate de alcoolism și sărăcie pe care nimeni nu avea (de ce) să le caute. Și acilea brigăzile canceroase de EMPATIE și borhoturile propovăduitoare de INCLUZIUNE se lovesc cu boturile de un zid. E limita dintre discursurile atent curatoriate ale realismului progresist cu care-s îndopați și realitatea sărăciei abjecte și-a decăderii umane, cu care creaturile pline de virtue-signaling PE SUBIECTE SOCIALE și corectitudini politice n-au avut vreodată de-a face. Tot ce (le) face Fritz victimelor lui, cum unde și ce trăiește Fritz e dincolo de frontiera dintre milă și silă. Și lovește foarte nasol în stomăcel la progresiști: cum adică să se vomite ei plângând, sau să plângă vomitând, de ce se filmează lucruri atât de urâte, unde este un safe space pentru că filmul ăsta oribil ne dă cu PTSDeu, vai vai. Nu mai bine se duceau la un vreun film MINUNAT cu imigranți tinerei și numai buni de futut? Sau vraun manifest feminizdos despre vai cum oprimă patriarhatu?

Față de găleta de borhoturi cu tematică realist-progresistă a Berlinalei Mănușa de aur este în mod tragic singurul care are o datorie morală: să le aducă aminte la fufulizde și fufuletzi că asta e de fapt periferia societății. Albă și heterosexuală, cangrenoasă, grasă, fără dinți (doamne, e o fază cu dinți de antologie pe acolo) deja moartă pentru restul oamenilor.

Cum bine știm de la Lars von Trier morala și cinismul nu se exclud, ba din contră sunt optime la pachet. Ce face Akim aici e fix ce-a făcut LvT cu The House that Jack Built: o comedie. Am râs cum n-am mai râs de la The Secret Life of Pets (1, pe 2 nu l-am văzut încă) încoace. Mai e și estetica. Abjectele aventuri criminal-sexuale ale lui Fritz beneficiază de cadre impecabile, scenografie brici, imagine gigea (în tonuri de maroniu nu de la sepia cât de la pete uscate de sânge și căcat).   Fix ce merge bine pe un biopic, pentru că da Fritz Hanka a trăit și băut și violat și ucis în viața reală în Hamburg, prin anii 70.