Mineral, cel mai SeFeu românesc

Mineral e a doua colaborare dintre Marian Truță și Dănuț Ungureanu și este fix genul de SF care pe la noi s-a făcut puțin și rar. Adică SF genial.

Mineral e unul din motivele pentru care m-am dus la târgul de carte. Și evident, prima carte pe care-am citit-o din ce-am luat de la Gaudeamus. Nu-i sequel la Vegetal  și nici nu prea avea cum fi. Este o incursiune în viitorul de peste vreo 100 de ani. Pe Pământ e devastare și sărăcie. Pentru că un război, pentru că niște corporații. Prin sistemul solar plutesc asteroizi în care sunt mineralizați oameni. Pentru că lipsa oricărei speranțe, pentru că așa ar putea începe exloatarea si explorarea spațiului: cu nave-asteroid în care sunt mineralizați indivizi care ajung (după procesul de fuzio ) să intre în litostază. Să fie una cu piatra, o urmă de conștiință încastrată în minereu și trăitoare pe vecie.

Astea ar fi ideile mari. Ideile mici fac narațiunea: un tip fugit din fuzio (adică unu care-a renunțat să devină piatră) se învârte prin pădurile cisalpine. Cu un asasin al coporației pe urme și cu niște contacte deloc comfortabile cu aborigenii. Undeva în spațiu, pe primul asteroid cu echipaj uman aflat în hibernare și cu oameni deja pietrificați aflați pe acolo mai mult ca decor lucrurile o iau razna. Altundeva în spațiu o navă de pirați trebuie să aterizeze un asteroid pe pământ, la comanda foarte specială a unui tip care are cu ce plăti pentru operațiunea extrem de dificilă (și inutilă). Chestiile astea se intersectează fabulos de just într-un roman sublim despre limitele biologicului și oroarea spațiului cosmic. Genul de carte care se scrie rar în SF în genral și în sefeul românesc în special. În primul rând pentru că ideea cea mare (apropierea de punctul terminus al existenței pe Terra) este sevită cu o grație și lipsă de pompă uimitoare. Viitorul neclar nu are nevoie de mai multe coordotae și chestii concrete decât îi dau Truță și Ungureanu. E posibil (și probabil, între noi fie vorba) și ce-l face și mai veridic sunt tocmai tușele mari din care e trasat: sărăcie și depopulare, post-apocalips neasumat societal în care tehnologiile au continuat să evolueze (faza asta cu societăți aflate în metastază în care tehnologiile au continuat să fie dezvoltate e foarte rară și foarte interesantă pe SF).

O parte din roman provine dinspre Odiseea Spațială și în mod frumos autorii se joacă bine fix cu miza asta, pe care și-o asumă într-un final WTF total, demn mai degrabă de Gerard Klein decât de Arthur c. Clarke.