Monday Playist: Vizual & extraordinar pe videoclipuri

11 Videoclipuri. Nou-nouțe sau recente. Numitor comun este vizualul, că muzicile sunt variate.

La videoclipuri mă uit foarte rar. Și după vreo 15 ani fără televiziune prin cablu am ajuns să mă întreb dacă prolapsul vizual din cinema-ul mondial  s-a metastaziat și peste videoclipuri. Nu chiar, deși sunt foarte puține momente în care un clip trăznet ajunge pe youtube, vimeo (și la teveu este în continuare loc decât pentru curveu scheunătoriu și pseudo-trapuri). Dar am dat de clipu ăsta nou al lu Hot Chip și m-am gândit cum de PLM se termină clipu și io cel puțin habar n-am cum sună de fapt piesa.

E foaaarte bine și ultra-meta clipul cu ăștia doi pe care îi bântuie muzica și muzica merge cu ei. E ultra-meta și e de fapt mai mult scurtmetraj decât videoclip muzical. Ce-i drept nu-i primul videoclip care se prezintă drept videoclip și nici ultimul care iese din narativul ilustratoriu vizual al celor cântate.

Dar funcționează admirabil ca discuție despre muzică, despre realția cu ea, despre relația unui clip cu piesa pe care o(re)prezintă. E delicios tocmai pentru că nu bagă în seamă atât de mult muzica, în timp ce protagoniștii sunt defectați psihic de muzica aia. LOOOVED it, dar vizualmente n-are nimic briliant.

Să găsim deci unu briliant. Deutchland-ul lui Rammestein. Giugiuc ultim. Decât Superb. Cu S mare, de la nostalgicii SS-ului și sociopații anti-fa care s-au regăsit, ambele categorii,  într-o ofensă isterică continuuă apropos de ce vrea și ce ZICE de fapt clipul ăsta. E un clip atât de WTF fix pentru că nu zice nimic. Imagini de-a dreptul obscene de SF, imagini d-a dreptu medievale, armuri și lasere. E ca un black mirror în care disperații după ofensă își văd fiecare vaca lui sacră sacrificată. Foooarte frumos.

E făcut de ăștia, Specter Berlin, au un vimeo cam excelent și suspect de juicy pentru niște unii care par a fi din ăia 0,3% publicitari chiar dotați cu nișe imaginație și școlire vizuală.

Tot de la Specter Berlin vine și ăsta. Imaginarul ăla destul de ieftin și destul de dark (ca să nu abuzăm de ”satanist”) prin care cineva cu mult skill poa să scoată ceva extrem de valabil. Uneori se întâmplă pe benzi desenate, arareori se mai întâmplă și pe videoclipuri sau scurtmetraje. De când s-a ramolit Marilyn Manson cel puțin eu n-am văzut vreun clip decent vizual scos din cufărul ăsta cu blestemății.

pure magic, pure cosmos. think jupiter. also, merge de acompaniement pe una din puținele susurări vaginale pe care le-am considerat tolerabile în ultimul deceniu. Deși, truth be told muzica este agreabilă dar banală.

The Germans i-am prins odată live și mi-au părut o revelație. Clipu ăsta face și nu face niște chestii. E fix între Sweet Harmony și Top Brazil.  E departe de pudibonderia lu The Beloved dar și departe de body-fascismul și pornografizmele lui Fisherspooner. Ar putea porni o disucție despre frontiera dintre intimist și exhibitionist.

Tot din Belgia (ca și trupa The Germans) clipu ăsta, creepy as hell. Dintr-un vibe deja-fait, ce-i drept. DAAAR cât de creepy poa să fie. E ca și când Badly Drawn Boy ar fi făcut un altar muzical pentru cultul lui Chucky.

A$$hole Rocky ăsta folosește aceleași trucuri vizuale ca Jan Verstraeten dar o face ca să călărescă o piesă de-a lui Moby. Nuj dacă mă deranjează mai mult că piesele sunt disjuncte și lipte cu un ocean de scuipat sau că piesa aia a lu Moby nu mi-a plăcut vreodată.

Colaj și animație. Aparent simplu, de fapt nu atât de simplu de făcut. Sincer, acilea nu-mi place decât clipul, piesa mă lasă complet rece.

Mi-e și rușine că n-am știut de Boy Harsher până acuma. E magie curată, post sau nu- new wave. Și ar fi ceva de zis despre clipurile lui care aduc mai mult a lost VHS tapes decât a clipuri nou-nouțe. Este o rigoare și-o consecvență în look-ul ăsta de casete video deteriorate și chestii resurectate dintr-un trecut ipotetic.

LITTTLE big!!!!!! mie mi-a plăcut mereu trash music făcut ca să fie ultra-trash. De la Modern Talking și Army of Lovers încoace posibilitățile sunt totuși foarte limitate. Pentru că depinde de fix tonul just. Și remake-ul la mega-hitul ăsta este efectiv SUBLIM.

Și tot din zona de meag-tone de ultra-trash iaca Tommy Cash (singuru nume viabil de pe lineup-ul lui electric castle, dacă-mi aduc aminte corect)  care ia oroarea lui nenea Aphex Twin (if everybody looked the same, gen) și-o re-iterează. Cum să zic, asta este mult mai lugubru decât mare parte din videografia muzicilor lui Aphex Twin. Nu pentru că ar fi mai sinistru sau mai lubric. Pentru că pare mult mai posibil. Mult mai real.

de final playlistu de yotube. Piese gigea maximal fără de vidoclipuri also included. Fist your ears and the rest will follow.