Neo-pășunism: Când ne vom întoarce

Am cules din librărie romanul Când ne vom întoarce pentru simplul rezon că mi-a plăcut scriitura și mi-am umplut cu el vreo 4 zile de răceală cruntă.

Când ne vom întoarce începe la fel cum a început cinema-ul, cu intrarea unui tren în gară. Și tot ca cinema-ul își asumă o patină (textuală) peste scriitură și peste perspectiva istorică. Chestiile astea îmi plac, cum mai sunt destul de multe care mi-au plăcut sincer la romanul lui Radu Mareș. De care Radu Mareș nu auzisem, dar deh, nu mă țin la curent cu literaturile române și premiile Uniunii Scriitorilor (dap, Când ne vom întoarce a luat niște premii). Ce-am citit eu a fost un Viața la țară (75%) care se climaxează în Cronica unei morți anunțate (ultimul sfert de carte fix asta este, o rescriere a la Gabriel Garcia Marquez, anticipată în restul de text de până atunci, a unui deces preconizat fie mai subtil fie mai pompieristic).

Deci scurt pe doi: Gavril, inginer agronom de mare viitor ajunge la o fermă din Bucovina. Anul de dizgrație să tot fie 1935, cu interbelicul care începe să să termine, paranoile anti-legionare și paranoile pro-legionare  in full swing chiar și în curul ăla de țată. Acolo, lângă Nistru Imperiul Habsburgic încă pulsează fantomatic, Imperiul Țarist și-a dat ultimul prinos de jafuri și Al Treilea Reich e reprezentat ideologic în subteranul gândirilor aborigen provinciale. România Mare e încă ceva nou și privit cu suspiciune și fragmentat în modurile de viață și funcționare al vechilor provincii. Cât din astea contează? Toate, pentru că povestea lui Gavril, june cu decât 7 dejte la mâini care vine să facă rahatul bici este un pretext pentru o frescă de epocă. Ca frescă romanul e superb și subtil și chiar e amplu. Ajută din plin textul foarte atent, foarte ”frumos scris” și da, talentul lui Radu Mareș la descrieri și note de peisaj și mentalitate.

Gavril repune pe picioare o fermă parcă ruptă din fluxurile normale ale timpului (și asta tot înspre literatura de America Latină duce, cu timpurile ei dilatate și tușele misticoidale), se îndrăgostește de o învățătoare. De fapt nu face mare lucru, dar simpla lui existență este un pretext judicios folosit pentru a investiga și formula în detaliu un întreg moment istoric.

Dacă ar fi avut mai mult nerv din scriitură aș fi opinat ceva înspre Cronica de Familie, dar Când ne vom întoarce curge și se scurge lent. Deci Duiliu Zamfirescu, nu Petru Dumitriu. Mai are și ceva fundamentalmente superb, recte o scriitură calibrată fin înspre momentele literare de dinainte de post-modernism (CÂH) și modernism. Deci da, un roman în care nimeni nu face sex, nimeni nu e legionar și nimeni nu este vai duoamne, ateu.

Acuma minusul vine din structură și din logică. După vreo 400 de pagii cu narator omniscient și omniprezent care tot dă cârige înspre lucruri care au să vină peste personaje, Bucovina și în general țară… pulai duamne, se dă un shift complet neinspirat și ce să vezi, unul din persoanjele secundare era, cică naratorul. Nu se ține din text, nu se susține deloc din logică și este o manevră proastă.

Eu sincer să fiu m-am gândit la una din cele mai superbe propoziții din literatura aborigenă, pompieristica încheiere melodramaticoasă de la Moromeții. Timpul nu mai avea răbdare. Radu Mareș folosește vreo 70 de pagini  marquez-style  ca să-și închidă un roman neo-pășunist când putea să ia propoziția aia din post-pășunismul lui Preda și să cableze mult mai bine și frumos finalul.

Notă de final: nu știu și nici nu mă interesează dacă există neo-pășunism și post-pășunism pe post de curente literare acceptate oficial.