Arthouse semnat de Carlos Reygadas, deci prelung, stagnant, nonsensic și totuși poetic, incredibil de frumos și în mod bizar percutant. Cam asta e Post Tenebras Lux, non-poveste fracturată în cutiuțe independente.
De la diavolul CGIzat la secvențele cu plozi și câini peirduți în peisaje majestice și de la o orgie cu oameni foarte urâți dintr-o saună francofonă până la una din cele mai WTF decapitări din istoria cinema-ului, nimic nu are vreun sens. Nici nu ar trebui, pentru că, la Reygadas, sensul este în altă parte. A fost dintotdeuna paralel cu povestea (care de obicei se vrea vreo pildă) și PTL, filmul lui <<cel mai personal>>, nu văd de ce ar avea vreun fel de sens.

post-tenebras-lux
Are, însă, niște senzații difuze dar foarte puternice. Aruncată printre peisajele alea, viața umană pare un accident artificial, o chestiune mult prea contrastantă și insignifiată pentru ca să poate dura sau însemna ceva.
Dacă ar fi de sumarizat și de introdus cu tot arbitrarul de rigoare într-o grilă logic-narativă, Post Tenebras Lux ar fi un film despre Juan care după niște studii prin Anglia (secvențele de rugby) și după niște ani de viețuit în Franța (sexvența exchangistă de la saună) se întoarce în Mexicul natal. Cu soția aferentă și cu niște plozi (care, dat fiind faptul că soția era dată la futut de către terți, nu avem cum ști dacă sunt au ba ai lui) și cu o problemă.
Adică dependența de porno (vai ce problemă dramatică!) pe care încearcă să o exorcizeze la un fel de AAA mexican, unde este abonat și El Siete (da, se traduce Seven/Șapte, dar nu cred că ar fi vreun bastard de-al lui George Constanza) drogangiu și muncitor cu ziua și muncitor pe lângă hacienda lui Juan.
Juan își bate unul din câini (pentru că sexualitatea defectă de la porno online și pentru că soția se eschiva de la anal), El Siete tre să taie niște copaci (deși s-ar putea ca sora proprietarului să tragă cu pușca în el) pentru că este sărac și ex-drogat.
După care o împușcare, o decapitare (fabuloasă) și o sevență de rugby dampulea.
Chestia absolut bizară e că filmul, cu aspect ratio de 4/3 și cu un fel de efecte dubioase din lentilă, tot reușește cumva să fie și Cinemau. Acolo unde To the Wonder eșuează într-o serie de screensaver-uri kitchioase, Carlos Reygadas comite un ceva mustind de misticisme peisagiste și arboricole (cum nu s-a mai văzut de la alt Malick recte The New World).
Cam asta e PTL: foarte puțin film, foarte mult cinemau, 300% arthouse.
Exemplu clar de adus în discuția despre <<e arthouse sau e Farthouse sau e artzy fartzy>> și <<de ce nu uităm la arthousuri din astea detestabile și snoabe>>
Pentru că Cinemau din seria filmelor mexicane.