Proxima, SeFeu

Despre Proxima auzisem de bine și-am luat-o pentru ca să văd care-i faza cu romanul ăsta al lui Stephen Baxter.

Până să mă apuc de Proxima mai citisem câte ceva povestiri de-alea lui Stephen Baxter. prin Anticipații și antologiile Dozois. Dar în roman nu-l testasem, deci aveam niște curiozități. Nume mare, scriitură bună. Pe plus Proxima este o duologie, deci decât 2 (DOUĂ) cărți. Nu serii d-alea de 4-7-23 de romane. părea fezabil pentru plezir și lectură și-a și fost.

Subiectul e destul de simplu: colonizarea planetei Proxima, care se face cu indezirabili și fără vreun fel de respect pentru drepturile sau viitorul ălora, expluzați pe o planetă suspect de locuibilă, dotată cu niște viață extraterestră bizară și absolut deloc letală omului. Contextul ocupă mult din carte și contextul este starea politică a sistemului solar, deja colonizat de UN și de China. nu musai pe picior de război, dar în mod cert în miez de război rece solar. Intriga asta politică sună a Expanse și dap,  partea de tevatură politică aduce cu serialul. Dar e ceva mai amplu conturată.

Deci Sistemul solar, cca 2170. Nu cu mult timp în viitor dar am avut deja timp să

colonizăm Marte (chinezii)

colonizăm Mercur (corporațiile UN)

distrugem mare parte din Pământ (încă locuibil dar în mare parte pârjolit de Soare, pentru că pula ecologie)

curvaționăm corporatist în mizeria din 2170 fără mari iluzii despre viitor dar cu multă ură pentru trecut și utopiile lui (sau mai pe scrut risipa de biosferă și combustibili de care sunt vinovați ăia din trecut)

descoperim Krenels (UN-ul) , niște materiale care de fapt sunt un fel de găuri negre (dacă pui laseruri pe ele cum trebe) extrem de utile pentru transport

rămânem cu niște inteligențe artificiale mult prea puternice pe Pământ. care au agende politice și nicio șansă să fie distruse.

Ce-ar mai fi de făcut? păi colonizarea unei planete din Proxima Centauri. Și evident, un război fierbinte cu chinezii, care vor acces la tehnologia Krenel. Toate astea se întâmplă pe mai multe secvențe narative. Unele mai ample, altele mai succinte. în mod deloc uimitor unele sunt Geniale cu g mare și altele virează înspre plictis. Dar măcar nu avem de tolerat vreun fel de naivitate. Viitorul ăla e destul de nasol cât să fie credibil. Nici personajele nu sunt prost gândite. Yuri Eden, un copil al celei de-a doua era spațiale, criogenizat intens care se trezește în drum spre Proxima, personaj colat după Robinson Crusoe. Doar că nu-i pe insulă e pe ditai planeta și cu un grup de colegi coloniști la fel de puțin dornici să rabde toate mizeriile pe care colonizarea le presupune. Faza este că grupul trece rapid printr-un genocid si din vestul sălbatic se apropie de comuna primitivă. Deloc fastuos, nu chiar interesante dinamicile de grup, DAR avem o biologie extraterestră de explorat. Plante-animale, mereu expuse la soare (Proxima IV este în gravitation lock cu soarele ei). Ce-i frumos este că de fapt biosfera de pe palnetă are puține specii și niciuna nu-i letală omului. Nici măcar nu sunt extrem de interesante. Nu-avem nici măcar intriga bio din Xenocidul lui Orson Scott Card. Dar ceva mai ulterior sunt băgate, destul de expert niște fitile foarte utile apropos de modul de viață al animaleleor alăra plantifere. că migrează. că poate au avut o civilizație.

Prin sistemul solar Stef, fiică de savant, savantă la rândul ei descoperă o trapă. Extrem de adânc îngropată în subsolurile planetei Mercur. Și când intră în trapă se trezește că a fost xeroxată. Că practic are o clonă/soră geamănă. Cineva a pus trapa aia acolo și a schimbat toată istoria de pe Terra, cât să intre încă un personaj: soara geamănă a lui Stef, savantă și ea. Asta e fucking awsome, ar fi fost de-a dreptul sublim dacă nu exista o trapă și pe Proxima. Dar există. PLM.

Proxima e SF bun, suficient de bun cât să nu fie idiot atunci când se împiedică prin locuri comune și coase cu ațe albe câteva incidente. Ce face cel mai bine cartea asta e de fapt zona de inteligențe artificiale. Avem un AI străvechi de pe Terra, cu frici, curiozități și agende neclare, un robot-explorator (ColU, colonisation unit, mai mult un fel de golf cart) plin de curiozitate și ceva gen sentimente. si cea mai bună chestie din toată cartea, Angelia, o comunitate AI colectivă de micro-inteligențe create din materiale super-tech și trimise ca să moară încet și inevitabil prin spațiu, în drum spre Proxima. Voiajul Angeliei este poezie pură și ar fi suficient pentru o nuvelă genială și chiar sfâșietoare. Restul e Space-Opera, cu pusee nu tot timpul inspirate de space-soap (Yuri și familia lui de pe Proxima,  Stef și sora eisubit inventată de trapa extraterestră) dar cu suficient de mult Spațiu cât să merite și Ultima o lectură.

Nu știu dacă s-a tradus încă pe românește, că am luat-o de la Booksexpress. De fapt nici nu știu cât Stephen Baxter există în românește în afară de colaborarea lui cu Pratchett (WTF) The Long Earth.