Rebecca 2020: măcar e color dacă tot e degeaba

Ben Wheatley a făcut pentru teveu un remake după Rebecca lui Hitchcock. Putea să-l facă și pentru Hallmark și pentru Netflix shitflix și pentru HBO că tot degeaba era.

Cu Rebecca lucurile erau destul de clare din 1940: cant touch this. L-a atins odată prin anii 70 BBC-ul și s-a mai filmat odat prin 1997. Drept seriale. Dar iaca, în lipsă de idei bune Netflix îi dă romanul lui Daphne du Maurier pe mână lui Ben Wheatley.

Acu Wheatley este una din puținele dovezi bidepe de Cinemau din UK din ultimele decenii și merită tot respectul și s-a priceput să-l ecranizeze pe Ballard și a dat superb cu psichedilisme câmpenești și cum să zic da pân și Happy New Year Collin Burstead m-a uns la sufleți. Dar să-l pui pe Wheatley să facă remake la Rebecca este fix la fel de oportun cum ar fi să regizeze Cristi Mungiu Avatar 3.


Ce l-o fi mânat pe Wheatley în acestă luptă cu un roman femeiesc despre pozitia femeii în societate? Și cu un film impecabil de-al lui Hitchcock? Sper că banii, ar fi cel mai decent răspuns. Și cel mai logic.

Să excludem din start ipocriziile fecalofage gen ”dar este o re-ecranizare, nu un remake” ”o reimaginare mai aproape de spiritul romanului” și favorita mea ” dar regizorul dormea cu cartea asta sub pernă, acest roman a însemnat atât de mult pentru el”. Rebecca 2020 nu aduce nimic nou nici telectual nici vizual. Are niște linii de dialog în (sur)plus care subliniează fix ce livra, cu mai putin dialog si în 1940: că vai săraca pizdulină low-class, cum este ea himenală și neprihănită și femeile este rele cu ea pentru că este low-class. Nici măcar Menderlay-ul când arde color nu arde mai spectaculos decât atunci când a ars alb-negru.

Chestia fascinantă apropos de Rebecca este că a fost, este și va fi o ștruțo-cămilă. Prima parte e fix romance și Barbara Cartland (ingneua adusă în amor cu un bogătan și wealth-porn și cum trebe ea să-și depășească clasa – lucru care în epoca lu târfele kardashian este deja fumat). Acilea Wheatley și cu mister DOP Laurie Rose (care este bărbat, în ciuda numele de apă de toaletă pentru demoazele și care a filmat excelent toate filmele lu Wheatley plus pilotu de la Raised by Wolves) dau cu banal cât mai banal și dacă se poate la fel de original o reclamă la parfum 90istă (bulăneala de plajă e fix asta). Ceeace era prelung banal vag agreabil și etapa de character-building în 40 este la fel și în 2020.

Partea a doua e mai juicy: ceva gotic (nu degeaba s-au tot făcut paralele cu Înălțimile uterului) dar parcă mai aproape de Tennessee Williams decât de surorile Bronte cu umlaud pe e. Aicilea ingenua care-a avut doar tangențial de-a face cu tulburelu la căpuț este aruncată într-un vortex de demențe. Soțioru este defectuț, madam Danvers este un vortex de ură lezbiană, dispreț clasist și frustrări de fată mare, toată lumea din minunatul Manderley este storcită de icoana pizdăi ce-a murit, doar că nu se suie nimic pe cer, că zdreanță Rebecca este hrană la pești (acvatici). Este etapa ultra-juicy care oferă atîtea posibilități de dat cu tot rahatu de toate ventilatoarele. Am sperat că măcar aici Wheatley punctează. Dar Rebecca 2020 fâșâie niște onirism de filme horror d-alea low-class și low-punch și gata. Venind de la acc regizor care-a făcut A Field in England chestia este nescuzabilă. ar fi fost de așteptat măcar niște scissoring postmortem între Danvers și hoitu Rebeccăi, suspendate în extazuri și în aer la câțiva metri deasrupa solului, pe sub tavane ornate și ogive gotice. au na, ceva de mai mult bun-gust, gen cockeri care suferă de  combustie spontană. Rebecca putea suporta un tratament gen Crimson Peak, măcar ar fi fost ceva. Sau altceva decât un remake cuminte și inutil.   Pe fix bucat asta Hitchcock făcea iconografie și chiar reușea să fie straniu. Și cu nijte actorie cam șuncoasă a lui Judith Anderson cu tot recentra filmul pe Mrs Danvers. Nici n-are cum fi altfel centrat, că nu-i un text/film despre ingenua soțioară, nici despre soțul flasc nici despre decedata Rebecca. Este un postament pentru madam Danvers, o cățea frustrată și psihopată.

Kristin Scott Thomas este Danvers 2020 și cum madam are prostul obicei de-a juca cel puțin bine în orice film joacă rezultă un problem nasol: e singura care joacă. Arnie Hammer, beizadoi cu aproximativ zero talent actoricesc (da, știu a dat pe spate gloatele cinefile când a dat cu sloboz pe persicută în mediocritatea aia pedofiloasă) si cu fața aia de țărănoi american numai a baronet/bogătan din hi-classul britanic nu aduce. Și cum nici nu joacă, fckin hell. Era mai bun Laurence Olivier? Unul din cei mai over-rated thespieni ai tuturor timpurilor dar da, era mult mai bun. Făcea gros un personaj care iesea credibil și interesant. În locul lui Joan Fontaine ne ravisăm cu o clonă second hand de Keira Knightley.  Lily Fucking James, de care nu auzisem până acuma și care trebe admirată că nici măcar nu încearcă să joace. Sincer ar fi fost penibil să încerce să joace chit că-i ieșea prost sau bine. Îl făcea și mai de căcat pe țărănoiu american Arnie.

Finalmente m-am uitat din nou la ăla din 1940. Peisajele sunt frumoase în ambele, indiscutabil.