Restrospectiv, Gabriel Garcia Marquez

Gabriel Garcia Marquez a murit. Avea 87 de ani, un premiu Nobel și are o suită incredibil de mare de bocitoare și bocitori.  De citit l-am citit și admirat și eu. Până la un punct.

Gabriel Garcia Marquez era senil & dement de vreo 4 ani. Ultima carte o scrisese în 2004, cu un deceniu înainte de deces. Era ceva cu târfe triste în titlu.  Eu deja nu-l mai citeam de la Despre dragoste și alți demoni, care nu știu când a fost publicată. Cum nu-mi prea stă în fire să scriu necroloage nu știu cum o să iasă ăsta. La urma urmei de plâns l-au plâns (prea) mulți. Citate (multe și majoritatea idioate) s-au tot exhibat pe facebook. E cam penibil, dar e cumva destul de onest. Gabriel Garcia Marques a avut o bază foarte sinceră de cititori – admiratori peste tot prin lume și realismul lui magic a făcut școală și (re)pus literatura sud-americană în epicentrul intereselor de lectură.

Gabriel Garcia Marquez

Gabriel Garcia Marquez

La modul cel mai direct interesul cititorilor români (de după 1990) pentru autori latino-americani & iberici lui i se datorează. Mai mult decât publicarea unor Llosa sau Saramago sau Fuentes romanele exotice ale lui Marques au deschis niște porți ale percepției, stimulat niște gusturi și poate nu-i o exagerare să zic că mult-prea-degeaba-publicatul în română Salman Rushdie tot pe trendul magic macondondo-esque a fost infiltrat și vândut. Ca surogat mai exotic dar (și) mai flasc de Gabriel Gracia Marquez.

 

Cartile lui Gabriel Garcia Marques

Cartile lui Gabriel Garcia Marques

În mod bizar prima mea intersectare cu Marquez a fost indirectă, mediată de cinema. Un film, văzut prin 1990 și un pic: Cronica unei morți anunțate. Genul de produs cinematografic foarte OZN-istic pentru un puști de 11 ani. Revăzut retrospectiv un rateu curajos și pe alocuri inspirat care încerca să facă ceva demn dintr-un material romanesc sublim tocmai prin caracterul lui fundamentalmente non-ecranizabil.

Pe la 13 ani am început să citesc Un veac de singurătate. L-am abandonat după vreo 100 de pagini. Era un moment mai propice SF-urilor cu spațiu cosmic (Dune & Fundația)și tocmai ce-l descoperisem pe Serge Brussolo. Nu făcusem legătura cu filmul despre tipul ăla care moare ca un fraier și am făcut-o cred că prin clasa a noua. Când meditatoarea de franceză mi-a povestit despre febra uitării și asta m-a trimis în galop înapoi la Veacul de singurătate. L-am citit da capo al fine în juma’ de zi și-o noapte. Mi s-a părut splendid, teribil, sublim, sufocant.

De atunci, vreo 5 ani am citit asiduu cărțile lui Marquez. Ficțiunea. Publicistica, multă și cică importantă am sărit-o în integralitatea ei. M-au impresionat ficțiunile lui cu generali și îngeri, târfe și asasinate, miracole și genociduri, boli cronice și pusee de febră erotică. Am renunțat la el la al doiela rateu impardonabil pe care-l publica Rao: Despre dragoste și alți demoni. Venită după Dragostea în vremea holerei (prea lung prea plicticos, prea same old same old) cartea nu mai avea nici suflu nici imaginație. Nici eu nu mai eram dispus la literaturile de adolescență. Am renunțat și la el, și la Frank Herbert și la Stephen King și la Cărtărescu fără vreun regret.

Retrospectiv vorbind Gabriel Garcia Marquez a însemnat enorm de mult, cum numai autorii pe care-i frecventezi în adolescență pot însemna. cam ce-am reținut sunt cinci cărți și  cred că cel mai corect s-ar amplasta sub formă de top.

Cronica unei morți anunțate

Cronica unei morti anuntate

Cronica unei morti anuntate

Cea mai scurtă (mai mult nuvelă decât roman) dar și cea mai feroce scriitură a lui Marquez. Santiago Nasar a murit deja de 30 de ani dar continuă să moară și mai moare odată și la final. Experiment fabulos de-a duce o melodramă până dincolo de ultimele consecințe (tragedia) și de-a face dintr-o crimă oribilă un miracol care ține în transă un întreg sat. Eseeul din subtext sparge suprafața textului, structura (în lipsă) plutește între un moment etern și un trecut care se re-ordonează în funcție de momentul asasinării lui Santiago Nasar. Carte despre destinul crunt  & inevitabil și modul de-a reacționa la ceva ce nimeni nu credea că ar putut sau trebuit să se întâmple

Un Veac de singurătate

Un veac de singuratate

Un veac de singuratate

Capodopera absolută a lui Marquez. Foarte frumos, foarte stufos. Năucitor de excesivă (multe personaje care împart nume puține deși sunt separate de decenii) superb de ireală (genul de carte în unele personaje pur și simplu se apucă să zboare spre ceruri) mai mult un freak show and autopsiere de mitlogii familiare (și statale)  decât roman admirabil angrenat din structură sau coerențe. Eu l-am cam iubit, cu Macondo și cu haosul absolut cu tot.

Singura obiecție valabilă ar fi că GGM născocește și pune pe hârtie mai multe decât ți-ai fi putut imagina tu vreodată. Și o face în asemenea detaliu astfel încât ești mai mult spectator decât cititor. Ai o participare redusă de cititor, pentru că Veacul… este prea mult.

Toamna patriarhului

Toamna patriarhului

Toamna patriarhului

 

Redus la putere absolută, corpuție absolută și curaj absolut dictatorul din cartea asta este fix constructul ultim al PUTERII scăpate de sub orice control și lipsite de orice limitare. Un dictator care-și creează propria realitate și propria eternitate. Una din cele mai abstracte abordări ale unor detalii de parcurs emblematice regimurilor politice din America Latină este de fapt o colecție de momente și mituri construite în jurul personaj cu destin excepțional, capabil în primul și în primul rând să supraviețuiască în virtutea, aproape magică a puterii de care se ține cu îndârjire și-a maldărului de hoituri pe care și-a construit destinul.

 

Generalul în labirintul său

Generalul in labirintul sau

Generalul in labirintul sau

Generalul de acilea e tot dictator și patriarh, dar are un nume concert: Simeon Bolivar. Și călătoria lui fluvială înpre  ocean este de fapt un Heart of Darkness al lui Joseph Conrad . Joaca e din nou superbă, iar Generalul este prins în labirintul istoriei și adevărului, mitului și identității ubicuue și tocmai de aceea ocultate. Un labirint al imaginarului și memoriei colective.

 Povestea Candidei erendira și a bunicii sale fără de suflet

Erendira

Erendira

Cea mai bună colecție de povestiri are un singur handicap (tocmai povestea care dă și titlu volumului) dar sclipocește genial din alelalte piese. Un înger ramolit este pus în același coteț cu găinile. Un hoit frumos de bărbat dă peste cap un sat pescăresc.

Restrospectiv Gabriel Garcia Marques

Restrospectiv Gabriel Garcia Marques

Acestea fiind zise, ieri am pus mâna și ochiul pe Douăsprezece povestiri călătoare. Pentru că într-un fel când duduie fb-ul de citate și comemorații pentru Gabriel Garcia Marquez m-am simțit tentat să-i revizitez scriitura. Am abandonat după 5 povestiri. Nu pentru că ar fi fost prea magice sau prea baroce. Cât pentru că fiecare din ele s-a dovedit a fi prea puțin, prea degaba și deloc capabilă de perspective, personaje sau idei valabile.

Marquez își merită și gloria și boceala. Dar este și un exemplu clasic de talent care nu a supraviețuit înaintării în vârstă. Un realism magic perfect articulat, extrem de influent dar deloc capabil de altceva. A one-trick-unicorn, ca să zic așa.