În spiritul și cu cartea lui Alexandru Vlahuță în tolbă am pornit și eu, ca mulți alți călători pe drumuri montane prin România pitorească din secuimea dintre Brașov și Piatra Neamț.

Postul ăsta nu ar fi existat dacă România pitorească a lui Vlahuță n-ar fi fost disponibilă la prețul de numai 5 RON la un chioșc de ziare reviste și bijuterii din plastic amplasat în fața gării din Brașov.  Dar cartea exista, eu aveam gen 6 ore de voyage voyage în față și cum nu sunt deloc chivernisit din fire am dat banii pe o carte pe care mi-o aduceam aminte oribilă și exasperantă. Ca să am ce lectura, am mai luat și un National Geographic, și o revista Filmul (cum adică nu știți de revista filmul? V-aș zice ce pierdeți dar pe moment nu am citit-o).

Vai, nu am enunțat motivul unui voiaj atât de exotic. Ei bine trebuia să ajung la Filmul de Piatră (despre care am aflat ulterior că se pronunță corect Filmul de Piatra, fără ă) și, cum eu nu sunt deloc prieten cu geografiile, și cum prin meandrele vieții se ivise o necesitate de mers la Brașov (Dracula nu se face singur, era nevoie de mine la fața locului)… cert este că o chestie care poate părea extrem de mișto (să sar dintr-o ședință de organizat  festival horror într-un juriu de festival  tineresc) s-a dovedit extrem de dificilă. Pentru că trenurile Brașov – Piatra Neamț (fix 224 de kilometri) fac minim 9 ore (cu schimbare în București și la Bacău) sau și mai românește minim 11 ore (Brașov – Miercurea Ciuc – Bacău – Piatra Neamț). Să-ți tot bagi și scoți falusul din CFR și din ăia care l-au furat organizat, de prin ministere din 1990 încoace.

Din fericire pe cea mai logică rută (via Miercurea Ciuc) există transportatatori privați. Care nu te duc prin Bacău, tu-i morții și gâții de logică de stat și de tren aborigenă.

Călătorului îi șade bine cu selfie-ul, deci am tras unul în buda de căcat (all puns intended) din gara Brașov. În ziua de azi călătoritul este precum mersul la toaletă. Dacă nu-l documentezi cu minim 30 de poze degeaba te-ai mai dus. Nu aveam cum sa nu fac selfie.

Am purces deci înspre autocar. Mă întrebam dacă o fi autocar cu wi-fi, dar ce să vezi era microbuz. Fără de interneturi. Deci mai multă lectură, câtă alegrie. Totuși, mult mai bine de shemale bus-ul care nu știu exact unde se ducea.

Aceasta poză este cu coș industrial și cu urme blurate de viață aborigenă. Este una dintre ultimele poze pe care le-am tras ca să-mi iau rămas-bun de la orașul de la poalele Tâmpei. Plecam totuși spre orașul de la poalele Ceahlăului*.

Prima tentativă de lecturat din România pitorească. Am făcut ca de obicei când nu vreau de fapt să citesc o carte, am deschis random și am dat de un capitol dedicat Brăilei.

Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceață. Pământul se desface ca din scutice și-și dișterne priveliștele, din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În fața orașului Hârșova, așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două brațe ale Dunării.

Am cedat și pentru că pământul ieșind din scutece m-a făcut să mă gândesc la țăranii care se cacă pe ogor ca să fertilizeze culturile de castraveți bio dar și pentru că e absurd să citești despre Dunăre când ești în alți munți decât Pădurea Neagră.

Acesta este un monument militar dintr-un oraș care în mod cert nu era Miercurea Ciuc. Cel mai probabil era Sf. Gheorghe, dar nu aș putea fi sigur.

La limes-ul urbanismului comunistoidal am oprit ca să înglobăm în microbuzul nostru alți drumeți. Ocazie cu care m-am întrebat dacă Bucureștiul se mai termină subit cu blocuri în câmp pe la zona Metalurgiei cum se termină cu ceva ani în urmă.

Și m-am gândit la câte filme de groază și mister s-ar putea face cu creaturi care vin din boschet și din porumb în bloc peste familiile creștine de locatari.

Strângerea fânului este la fel ca transhumanța doar că are fân îl loc de oi și din câte am înțeles eu (privind știrile de la Ora 5, sursa mea de informații actuale despre viața la țară)  numărul de babe violate de tractoriști este mult inferior numărului de babe violate de ciobani. Oare va ridica cineva vreodată un monument destinat babelor violate de ciobani, victime colaterale ale mitologicei transhumanțe? Poate întâi ar trebui să oprim flagelul.

În acestă imagine puteți observa o livadă, recte un grup de copaci (fructiferi și țuiciferi) împrejmuiți cu un gard. Am menționat acest lucru deoarece există multă incultură în rândurile tinerimii urbane, care confundă fraudulos livada cu ograda.  Ca mod suplimentar de deosebit livada de ogradă putem folosi prezența orătăniilor. Găinile și restul inventarului animalier din gospodărie nu sunt amplasate în livadă. Decât dacă le-a zburătăcit vreo tornadă.

Revenind la problematica ciobanilor violatori cred că singura soluție ar fi concedierea ciobanilor heterosexuali și angajrea a decât ciobani homosexuali. Măcar s-ar întoarce împliniți sexual de la stână.

Cred că Lucian Blaga zisese ceva despre onduleurile mioritice dar nefiind sigur de criteriile care separă muntele mic de dealul mare m-am cufundat din nou în România pitorească. Am renunțat ultra-rapid și am decis să continui lectura de SeFeu, care e mult mai propice creierului decât descripțio-urile lui Vlahuță.

Acilea se poate observa activitate umană. Culesul cartofilor. Este una dintre cele mai Viața Satului instantanee pe care le-am surprins vreodată.

Finalmente, Miercurea Ciuc. Erau deja trecute orele amiezii, nu era pe cât de frig mă așteptam  și Kurtuskolack pula. A fost foarte dezamăgitor acest pit-stop în parcarea de la autogară și de Penny markt. În fine, poate am și eu o imagine deformată despre secui și secuime.  Totuși studiasem un ghid de conversație online ca să pot să ajung la kurtosz kolacz. Adică elnézést, lehet élni, hogy a legközelebbi “kurtosz Kolacz? Ar trebui să însemne “nu vă supărați, unde este cel mai apropiat kurtosz kolacz?”

Singura chestie mișto pe care-am găsit-o la supermarket au fost aceste radiere cu Garfield. Nu, nu aveau cozonac tubular.

Și din nou câmp. Eu aș fi categorist acestă zonă ca podiș. În mod cert există undeva un Podiș al Transilvaniei.

Mi-e lene să fac un banc prost cu autobuzul prin de transexuali camuflați în babe care se oprește în podișul Transilvaniei așteptând să revină ciobanii din transhumanțe. Also, nu știu dacă Miercurea Ciuc este pe vreo rută transhumanțieră.

De menționat faptul că mirosul de jeg a fost extrem de discret și că în micorbuz nu a mirosit a hoit decât vreo 10 minute, când o doamnă a decis să-și ia masa constând, cel mai probabil din sendviș cu hoit. Deci câmp înconjurat de dealuri, dacă nici ăsta nu-i podiș nu știu ce este podiș. Am cedat, m-am documentat. Se pare că Miercurea Ciuc NU este în podișul Transilvaniei.

Unele din pozele astea ar putea să fie mult mai bune decă ași fi captat și tractoare sau căruțe în ele. Spre exemplu un tractor sau o herghelie ar fi dat o cu totul altă dinamică acestui tableau.

După o sesiune de vomismente sincron performată de două călătoare am ajuns și la Lacul Roșu. Cum stăteau ele pe marginea miriștii dând la boboci eu m-am gândit că tocmai am descoperit ideea ultimă de performance. Fix asta: două țarănci vomită discret. Ar trebui să fie un mega-succes, si la final s-ar putea vinde sandvișuri cu voma produsă artistic. Se știe că pasionații de performance se dedau frecvent la mâncatul de vomă. Și că plătesc pentru asta.

Locul e super-turisticizat și big spoiler: lacul ăla e frumos dar numai roșu nu este. Are niște trunchiuri de copaci scufundați care dificultează navigația.

De pe wikipedia aflăm că

Numele său provine de la Pârâul Roșu care traversează straturi de culoare roșie cu oxizi și hidroxizi de fier. În limba germană se cheamă Mördersee (“Lacul Ucigașul”); în maghiară, gyilkos = ucigaș, deoarece, potrivit legendei, surparea de teren ar fi acoperit un cioban, omorându-i atât oile lui, cât și câinele și măgarul. Apa adunată a avut culoarea roșie de așa de mult sânge, încât numele lacului a devenit atât Lacul Rosu, cât și Lacul Ucigaș.

Bazarul este, însă, divin prin simpla existență a unei oferte largi de kurtosz kolacz. Ca dovadă că maghiarii din Transilvania mai și muncesc, nu stau toată ziua să fluture steagul Argentinei.

Also minunate înghetate montane gigantice pe care am uitat că le pozasem, altfel erau deja pe instagram.

Domnișoara din poză nu știu cine este DAR asta este una din pozele mele favorite. Dumneaei dinamizează poza, funcționând, strict estetic vorbind pe post de tractor. În fine, ați înțeles ce vreau să zic, nu? Vai cât de frumos este dreptunghiul ăla.

Ei bine, după niște treceri printre munți și roci impresionante (mai ales pentru ăia care se extaziază foarte ușor când văd munți rocă și brazi) s-a ajuns și la Piatra Neamț. Primul peisaj urban văzut n-a fost chiar glorios dar orașul s-a dovedit a fi frumos. Alexandru Vlahuță s-a dovedit a fi ilizibil. Călătoria a durat vreo 5 ore juma în care nu doar că am gândit multe dintre cele scrise mai sus dar am si citit sequel-ul (primul dintre cele 3 sequel-uri) la Odiseea Spatiala 2001.

despre Filmul de Piatra & urbea Piatra Neamtz revin zilele viitoare.

* (later edit) preventiv admit ca exista posibilitatea ca Piatra Neamt sa nu fie la poalele Ceahlaului, dar ma voi documenta mai mult pentru postul ulterior.