Scotch de Ioana Bradea

Scotch este un fel de roman. Mai multă poezie decât proză mai multe ruine industriale decât protagoniști umani.

Când l-am cumpărat nu știam prea multe despre Scotch. Ulterior am aflat că-i a doua carte a lu aia cu Băgău (despre care nu știu nimic) și că e extrem de citibil pe microbuz între Gara Obor și Buzău. O carte care miroase a anii 90 și a toată oroarea lor haotizată și pentru industriile Republicii Populare România (deja intrate în colaps) și pentru literatură. Cam mult vers, cam puține verbe. Descrieri minușioase de fabrici în ruine și personificări (nu-mi dau seama dacă ironic asumate sau pur și simplu penibile) ale unor utilaje și angrenaje gigantești. Fix genul de carte care te face să simți cum lucrurile ruginesc, și se putrezesc, și îngheață și se dezgheață și se acoperă de praf și molozuri. Ăsta e triumful poeziei, că literatura se ocupă cât de cât și de narațiune. Și la zona asta e cam pustiu și cam post-nuclear. E cumva între locurile în care nu mai avea cine să moară ale lui Anatol Baconski și fandacsiile pizdoase, insolite insalubre dar titilatorii ale lui Țepeneag. Nu chiar o zonă explorată, deci e destul de proaspăt la lectură și puternic evocativ. Miezul, tema și retrospectiva este orașul industrial intrat deja în comă. Existențele minuscule, abjecte și lipsite de scop ale aborigenilor se articulează aparent ocazional și o fac prin povești triste și sordide, Viața la țară în epoca lui post-industrial. Nimci glam, decât tristețe și ruine umane puse foarte eficient pe hârtie.

În mod miraculos pentru un roman flendureanu și deloc impresionant Scotch mi-a rămas în minte destul de mult. E trecubil în zona de fetish post-industrial, post-89 (unde s-ar încadra și Vegetal-ul și mare parte din ce scria Cărtărescu) și e suspect de literatură pentru o carte publicată la colecția Ego dela Polirom.