Sieranevada: decât 3 ore

Sieranevada este un film prelung dar agreabil pe care în ciuda tam-tam-urilor îl recomandă mai degrabă durata decât conținutul.

Pentru Sieranevada mi-am făcut timp la TIFF. N-a fost nevoie să-mi fac și răbdare, pentru că de data asta Cristi Puiu n-a comis vreo Aurora 2, acum cu 12 minute în susplus.

Sieranevada este propunerea României la Oscaruri și un film care are fix zero șanse ca vreunul din academicienii americani vechi (bătrâni și albi) sau noi (mozaicați pe criteriu de multi-etnie, ca să nu se mai supere nimeni) or să-l vadă până la capăt. Motivul nu-i ritmul sau vreun fel de plictis (de data asta montajul e atât de savant că pare de-a dreptul lichid) ci regionalizmul lipsit de vreun fason sau sens mai amplu. Filmul ăsta cu actoriile lui impecabile și cu umanismul ușor amuzat al lui Puiu cu tot n-are cum să nu rezoneze cu aborigenii noștrii, dar are fix zero șanse să dea vreo impresie altor nații. La francezi le-a plăcut pe hârtie, dar asta nu înseamnă nimic pentru oscaruri.

tare baba

tare baba

Acestea fiind clarificate să purcedem înspre film. O familie babană se strânge într-un apartament de 3 camere pentru ca să facă un parastas. Sunt prezenți Mimi Brănescu și soția lui care suferă de sindormului femeii care se crede importantă deși fiecare gest îi infirmă poziția și IQ-ul pretins. Un tip care e certat cu tac-su  alcoolic care o și bate pe mă-sa. O babă care nu știe să sugă pula (no kiddin). O altă babă suferindă de nostalgii comuniste. Magicianul de la Abracadabra. O tânără drogată din Cehoslovacia. Sora cuiva, fratele altcuiva, niște cumnați, un militar, văduva îndurerată. Vorbesc despre rahaturi, se calcă pe bătături și popa nu mai vine. E ultra-realist și super-recognoscibil. Cu umorul de dialog cu tot, pare un film croit de Puiu ca să fie șarmant și facil de empatizat cu. Și chiar este. Dar are și nsicaiva probleme inerente cu încadrarea de noul val.

Pentru început avem de surmontat unul dintre cele mai abjecte cadre de deschidere din istoria cinema-ului nostru, nu mai zic de alte cinema-uri. O stradă de București, în iarnă. Înghesuială vizuală și inesteticism greu surmontabil. Dar trece și asta e indiscutabil un preambul cum nu se poate mai nimerit pentru altă chestie lipsită de vreun rezon estetic, respectiv înghesiuala din apartamentul în care toată lumea așteaptă să vină popa, ca să facă un parastas. Un apartament anost și înghesuit, în care Puiu adună personaje și dramolete d-alea de familie/individ ca într-un film francez. Ce-i lipsește față de un film francez este atitudinea față de persoanje (francezii le lasă antipatice, Puiu pare-a fi pentru prima oară capabil de simpatii către personajele lui) și faptul că nicio familie de cinemau francez nu s-ar înghesui în ceva atât de nul ca ofertă vizual-cinematografică.

despre viata sexuala a persoanelor ajunse la senectute

despre viata sexuala a persoanelor ajunse la senectute

Dar miza nu-i un film care să arate bine sau să aibă ce profund de zis, e pur și simplu xeroxarea aia a realității în care se tot mocirlește ce-a mai rămas din noul val. Puiu l-a startat și probabil tot Puiu o să-l îngroape. Sieranevada se încăpățînează să ne arate că de fapt existența nostră dîmbovițeană e dulce-amară, plină de personaje cu pitici pe creieri și micro-drame pe care le au și rude de-ale noastre. Merci știam.

Știam și că Puiu e extrem de capabil și fix maghernițarea asta vizuală scoate la iveală un talent de regie și un montaj admirabil și o metodă redutabilă de lucru cu actorii, care-s destul de excelenți toți și fiecare în parte. Puiu are și umor și e un umor atât de fin că e străveziu. Dacă ar fi fost un umor de cinema Sieranevada ar fi putut să fie un film de Corneliu Porumboiu. Și după posterul ăla dat pe toate tricourile gratis care umplu facebook-ul zilele astea chiar pare a fi un film de Porumboiu. Dar umorul lui Puiu nu se face din cadru sau din cameră sau din persoanje. Se face în primul rând din dialog și în al doilea rând din atitudinea regizorului pentru ce-au de zis (aberat, suportat) persoanjele prinse în dialogurile alea.  Asta e mișto dar nu-i suficient ca să facă dintr-un film agreabil un film memorabil. Și Sieranevada e decât agreabil. Toate fasoanele izbutite ale filmului și toată chinuiala cu filmatul atât de multor oameni într-un spațiu atât de mic sunt ambiț personal  al lui Puiu și note de subsol pentru un album de familie din pătura de mijloc care nu are nici ambițul dar nici șansa de-a fi vreodată o frescă. Poate că vremea frescelor cinematografice a trecut, dar când faci film de trei ore ai face bine să ai ceva de frescat sau mai mult decât niște xeroxuri dintr-un interior de apartament de bloc comunist de pus pe ecran. Ambițul e împlinit, skill-ul tehnic e admirabil, umor și bonomie avem, dar totuși simt cumva că 3 ore e mult ca să te uiți la 3 ore din viața de familie a altora ca tine. Ăsta e noul val: mimemisul ca mimesisul, dus până în pânzele albe, dar pula catharsis.

secventza mea favorita din film care are loc intr-o parcare

secvența mea favorită din film care are loc într-o parcare

Also filmul se putea numi și Machu Pichu și Guadalcanal și The Rocky Mountains, că avea la fel de mult sens titlul față de conținut. (e un schepsis acolo, nu l-am uitat, dar e penibil).

E un paradox, pentru că Sieranevada este un triumf cu ambiții tehnice mari dar zero estetică, un film extrem de agreabil dar rapid uitabil și totuși cea mai validă comedie a anului. Cel puțin până când o să aibă premiera Afacerea Est (probabil octombrie) și Richter-ul lui Caranfil (nedatat și zău că e păcat).

Ca să concluzionez, la rigoare din Sieranevada nu rămâne decât durata. 3 Ore. Eu nu le-am simțit ca fiind irosite dar estetic vorbind e prea puțin acilea. Și Sieranevada este filmul care m-a făcut să-mi dau seama cât de mult îmi plac filmele lui Porumboiu (mai puțin Metabolizm, filmul ăla e o mizerie dar până și ăla are CADRE) și ce nevoie disperată avem de un grand escape precum Câinii lui Mirică, sublim de amplu și aerist și din cadre și din dialog.

SIERANEVADA_POSTER

SIERANEVADA_POSTER