Soldații – Poveste din Ferentari [Adrian Schiop]

Un gheu se duce în Ferentari ca să scrie un doctorat în manele și ca să se fută cu malaci minoritari etnic și neuronal. Ăsta e subiectul cărții și asta este exact cartea de care avea nevoie (disperată) stânga românească.

Deci minoritari sexuali și minoritari etnic, mizerie, manele și cea mai abjectă pulime (căreia i s-ar putea zice și lumpen-proletariat dar nu sunt chiar în toane politicoase). Privită din interior dar de un multiplu outsider (provincial în București, alb între țigani, doctorand între specimene cu doar câteva clase, gay între cocălărimea macho). Cum să nu sară în sus de bu-cur-ie toată intelighenția stângistă și toată hipsterimea gauche caviar?

Chestia cam tristă este că Soldații… e doar o carte, nu e literatură. Chestia și mai tristă este că Soldații… este o carte de care numai stânga fancy și militantă are nevoie.

Purcoiul este  deloc dificil de elucidat.

Scrisă fără vreun strop de poezie, fără umor și fără hardcoreală Soldații… are mai multe de-a face cu reportajul decât cu literatura. Schiop înțelege lumea din Ferentari, o explicitează, interacționează cu boarfele borâturile și căzăturile. Dar nu reușește să scoată în față nici detalii, nici momente nici vreun fel de emoții. Ce-i drept, face din narațiune portrete de personaje care au destul adevăr în ele cât să poată fi literatură. Dar nu scrise  la modul cam rece cam impersonal și cam lipsit de reacții pe care-l abordează auteuru.

Nu lipsește doar simțul detaliului, descrierile sunt per ansamblu deficitare. Și când vine vorba de personaje, și la geografia Ferentariului și la interioare. Avem deci pitoresc din ăla conceptual și angajat politic din care lipsește tocmai pitorescul. Dacă tot  facem misery-ploitation s-o facem bine, FFS.

Marele amor inter-rasial și anal pare cumva un pretext corect calibrat și extrem de explicitat la nivel psihologic elementar. Asta se întâmplă când îți fuți subiectul reportajului social și pentru că deh, suntem pe teritoriul stângii compasionale vinovățiile finale par injectate acolo ca să dea (mai) bine. Pentru o poveste/relație pusă pe hârtie de generația nouă din literatura noastră aborigenă nu-i deloc sub medie. Dar nici cu prea mult peste.

Evident, există și ceva chestii foarte ok, dar sunt colaterale: poziția de exploatare a ONG-urilor (cinică aș zice eu, unii ar opta pentru ceva mult mai patetic, gen „ultimă resursă de subzistență”). Nici atitudinea față de lacheții care defilează cu pene în cur și femeile care din penurie neuronală le cântă în cur nu-i deloc greșită. Am aflat ceva (de care nu aveam nevoie dar care-mi place ca observație) despre manele (pe care le desconsider când sunt în toane bune, și le detest în restul timpului)  și cum au evoluat ele după ce-a intrat poliția la treabă.

Când m-am gândit să încep să scriu despre Soldații… luasem în calcul și Groapa lui Barbu și Maidanul cu Dragoste al lui Zamfirescu, ba chiar și misery-sploitationul militant cu Roșia Montană al lui Vakulovski (aruncați-mă pe trepte la RM sau mi-ați violat de 157 de ori morții la RM, ceva cu titlu complicat și dubios). Dar nu e cazul, că alea sunt într-o altă ligă.