Stoker

Stoker este cam ca Only God Forgives: prea mult stil ca să mai aibă vreo urmă de substanță. Dar măcar nu e imbecil și nu aruncă  peste tot cu incest odată la trei replici.

L-am evitat cât am putut. Pur și simplu pentru că mi-era jenă să îl văd și pe Park chan-Wook făcându-se de căcat. Cum se făcuse deja  Kim woon-Jee cu The Last Stand. Ce dracu ar fi putut ieși bine, mai ales că printre nume implicate erau  Wentworth Miller (ca scenarist, WTF) și Mia Washingmashine aia androginoasă (ca protagonistă)? Plus deloc marele secret: aducerea la Hollywood a unor regizori talentați nu ridică niciun nivel, nu face decât să-i umple de căcat pe <<importurile artistice>>.  Ei bine, lu PCW i-a ieșit mult peste orice așteptări ale mele Stoker.

Foarte mult stil vizual, un pacing foarte just aproximat, goticisme cât cuprinde. Plus un Matthew Goode up for no good și o competiție acerbă între mamă (Nicole Kidman) și fiică (Washingmashingkaya) pentru acces la stat în poala (și implicit pula) unchiului apărut de nicăierea fix în preajma decesului tatălui (Dermot Mulroney).

Mizele emoționale: nule. Chestie care este ok.
Mizele narative: multiple. Originile unchiului s-ar fi putut soluționa în absolut orice fel, inclusiv fantome, vampiri sau extratereștrii. Dar Miller alege scenaristic ceva mult mai lumesc decât decât ar fi fost de ateptat vibe-ul gotic pe care îl impune PCW.

Un thriller abil tensionat, în egală măsură sobru & luxos, dar deloc capabil de vreun fel de kink.