Talibanii cinematografului românesc

N-aș fi scris despre talibanii cinematografului românesc  pentru că aveam lucruri mai importante și mai puțin evidente de zis, scris, făcut cu viața mea. Dar s-a rupt pisica* în 2 pe facebook.

Am sperat că talibanii cinematografului românesc este un trend și că ce e trend ca valul trece. Dar uite că tot n-am scăpat de noul val și trendul ăsta de-a sări la gâtul unor persoane care nu savurează filmele românești de festival ca pe ambrozie face furori. Startat de Gorzo și preluat cu entuziasm maxim de diverși și diverse noul obicei de-a lua la atac orice persoana care îndrăznește să nu pupe cururi de cineaști și să nu aplaude frenetic la filmele care trebuie e mai toxic decât ar fi fost de anticipat. E la fel de toxic ca disprețul pentru public pentru care îl are aproape toată industria de film românesc și e la fel de penibil ca orice cruciadă culturală care ia bani de la orfelinate pentru o bucată de piatră.

Nu mă miră existența resurselor ăstora de talibanism, cinefilia veritabilă vine la pachet cu niște pulsații dubioase, de la fetișizme la fundamentalisme. Dacă sunt pe rezonuri estetice sau pe agende politice, asta diferă de la individ la individ. E cumva perplexant aerul ăsta rupt de realitate ( este 2016, avem interneți, fiecare are dreptul la o părere, extrem de puțini sunt chiar fani ai cinematografiei noastre actuale) și fasonul sacerdotal plin de mânii divine cu care sunt terfeliți oameni din public.  Mă miră că momentele astea de isterii disprețuitoare ar trebui să susțină reforma CNC dar nu fac decât să aducă contra-argumente mari cât casa la orice reformare și rebugetare pe plus pe care ar vrea-o industria. Pentru că ori-de-câte-ori  se trezește careva să ia la pulă pe cineva care nu s-a purtat cuviincios apropos de Sieranevada se vede destul de clar tot disprețul pentru cinematografia aborigenă de care e capabil publicul plătitor. Plătiror și de taxe (deci efectiv sponsor al filmelor ălora) și de bilet (deci din nou plătitor ca să vadă ceva ce nu ar fi existat fără banii de la buget). Nu și educat (într-ale cinematografiei) dar cu absolut tot dreptul să-și dea cu opinia apropos de cinematografia națională. Care nu-i place, nu are de ce să-i placă și care cu fiecare film d-ăsta lung și fără vreun eveniment notabil în el mai pierde un spectator. Sau o sută. La urma-urmei uitatul pe geam e gratis și ai șanse mai mari să se întâmple ceva când te uiți pe geam decât la un film românesc PREMIAT și ADMIRABIL.

Pentru fundamentaliștii cinematografiei aborigene problema pare-a fi publicul nerespectuos, nu ce scoate pe cinema industria asta. Mărgăritare pentru porci needucați și găini proaste. Este o perspectivă cumplit de greșită pentru că artele ca artele, dar o industrie trebuie ca, măcar parțial, să-și mulțumească un număr semnificativ de cumpărători. Chestie care nu se întâmplă. Deloc. Recordurile filmelor ”de festival” sunt meschine pentru totalul biletelor de film vândute anual: 120.000 (poziția copilului), și asta nici măcar nu se întâmplă în fiecare an.

Noua lege (încă proiect) CNC a găsit o soluție salvatoare pentru numărul mic de spectatori al filmelor românești de festival: creșterea numărului de săli. Pentru că de-aia nu face Mungiu câți spectatori face un film american mediocru, pentru că sistemul ticăloșit a înstrăinat sălile de cinema…. Logica e fentată masiv și spectatorul tratat ca o muscă. Puneam sala de cinema acolo, dăm film românesc și să vezi cum ajunge până și Florin Șerban să scoată milionul de spectatori cu Box se întoarce. Dar spectatorul nu e muscă, sala de cinema nu va funcționa ca hârtie de muște dacă cineaștii continuă să facă doar ce se mestecă pe la festivaluri.

Suntem în situația paradoxală de-a avea ca locomotivă pentru o ditai industria una din cele mai nișate și dezagreabile chestii, recte cinema-ul de artă. Și-o droaie de auteuri care se cred toți locomotive. Nici nu-i de mirare că vagoane pentru călători/spectatori, canci.

Evident se produc rar câte unu-două filme în care chair se întâmplă chestii și care chiar ara avea o șansă să-și facă spectatori. Dar intervin 2-3 chestii: 1.toată sila pe care zeci de alte filme gen Puiu-Mungiu-Jude au instalat-o în spectatorii potențiali 2. refuzul multiplecșilor de-a da ”borhot pe care oricum nu vine nimeni să-l vadă” și 3. promovarea care tinde spre zero de care beneficiază multe produse artistice finanțate din banul public.

Asta cu promovarea este o bubă mare, pentru că merge mână în mână cu o lege prost gîndită, care nu cere ca din bugetul filmului să fie alocați bani și pentru promovare. Drept care după filmare și post-producție nimeni nu mai are bani și de promovare. E uimitor că rămâi cu senzația că oamenilor ăstora care fac filme efectiv nu le pasă decât să ia banii să facă filmul și după aia zero interes pentru spectatori. Pentru că publicul sunt niște bestii proaste, bălăcite în ignoranță. Pentru că nu există săli și pentru că moștenirea odioasă. Evident. La fel de evident este că vechea gardă a fost aproape în totalitate înlăturată și că noua gradă nu-i deloc capabilă să-și asume vreun deceniu în care au contribuit din plin la moștenirea odioasă. E comfortabilă perspectiva asta din care Cărmăzan, Nicolaescu și tranziția ticăloșită poartă singuri responsabilitatea pentru situația actuală și numerele actuale de spectatori, dar fiind o jumătate de adevăr este la fel de bună ca orice minciună. 10 ani de blocuri gri, oameni triști, supe, filme în care nu se întâmplă nimic și filme care lasă senzația unei boli lente și letale au alienat masiv din public. Formula asta de-a împărți producția de film după criterii oportunist-abstracte (80% artă pentru festivaluri, 10% pentru că așa vrea pula mea și mi-a dat statul bani gratis și 10% pentru că aș vrea să vadă cineva filmul ăsta și să se simtă bine) nu ne-a dus de fapt departe. Număratul premiilor e într-adevăr impresionant, dar suntem într-un Impas previzibil dar greu reparabil.

O cinematografie pe care sar criticii de film să o apere de spectatori nu știu cât mai poate să existe. Și nu mi se pare corect să existe pe bani gratis și disprețuri reciproce cineaști-tot restul lumii. Talibanizarea asta în numele Artei și Valorii nu-i decât un simptom tradiv al paradoxului trenului cu prea multe locomotive și zero călători.

Am avea o șansă, câteva debuturi recente promit un altfel de cinemau, tot românesc dar care nu este croit doar pentru a fi finanțat de stat și premiat de festivaluri, ci  pentru a fi văzut de un public regular. Și mai vin din spate destui de mulți și destul de multe tinere speranțe care probabil or să facă filme bune. Dar pentru cine?  Noua lege CNC le azvârle câteva oase debutanților, dar generațiile deja vernisate de cineaști îi lasă să se descurce cum pot, fără sistem transparent de notare/finanțare și cu un capital de antipatie generalizată din partea publicului.

Prin public, să ne înțelegem e vorba de oamenii care merg la cinema. Publicul potențial, ăia care ar putea da banii pe bilet dar nu o fac pentru că #ciorbăîntimpreal #CÂH nu ăia care trepidează de emoție că scoate Jude/Porumboiu/Jiurjiu un film nou și după aia se dau pe interneți cât le-a plăcut lor. Ăia sunt puțini și oricum juma din ei sunt snobi suferinzi de semidocție și ferm convinși că au făcut și văzut ce trebuie pentru că așa au citit ei pe situri culturale.

_________________________________

*nu pisica mea, pisica metaforic vorbind.