The French Dispatch: imbălsămat frumos

The French Dispatch este cum ar fi un Pret-a-Porter rudimentar și anchilozat.

M-am băgat în sală la The French Dispatch, că tot era liber la toată umea și cam tot închis de toussiant. Mijto nimereală, o zi a tuturor morților și sfinților și un film frumos ca un cavou nou-nouț. Noul Wes Anderson este la fel Grande Bellezza și la fel ca Mank un film frumos (indiscutabil frumos) și mort (indiscutabil mort) despre gloria trecutului. Că încearcă să facă cu ochiul la cinefili mai ceva ca un QT ultra-coxat, asta este mijto. Că este atât de îmbălsămat că nu prea reușește să dea din pleoape și picioare este un pic trist și cumva predictibil.

Trimisu special în Franța este un film despre gloria presei elitiste (cât de elitistă putea fi și presa americănoasă, altă discuție) gen Ney Yorker și NYT și WP.

Gloria aia nu-i musai o glorie a trecutului ci o glamourizare a imaginilor și imaginarului americănos despre la France. Via revistuțele de faux-luxe americănos și modul lor de-a prezenta, igienizat și idealizat orice subiect.  Gastronomie, artiști de geniu demenți și gloata de puțăi și pizdoașe care-au execrat dintr-înșii fandacsiile și manifestele pseudo-comuniste ale lui mai 68? Franța e mult mai mult de atât, dar perspectiva asta este. Fie că rezultă din incapacitatea lui Anderson de-a depăși locurile comune fie că este asumat reducționistă (la fel ca presa tipărită pe care o aureolează cu un nimb de glorie regizeurul)… perspectiva asta trebe respectată, că este o alegere a unui auteur și pentru că este un cârlig pentru un public care nu știe nici el mai multe despre la France decât i-au prezentat revistuțele americănoase.  Și filmele americănoase. Undeva între Gay Puree și Jacques Tati, pe acolo este French Dispatchul ăsta. De fapt pardon, am zis Gay Puree dar ăla este mult prea realist socialist față de orice ar putea și vrea un film de Wes Anderson. Dar este un pic deranjant când din 2 replici un film ca Pret-a-Porter (Je suis mort, ou est-ce que je suis și dog shit everywhere!!!!)  arată mai mult umor și denotă mai mult contact cu Franța decât tot French Dispatch.

Poate mă bântuie prea tare Pret-a-Poter -ul luui Altman, dar asemănările sunt masive: film americănos despre francezi și Franța și zona glam  a existenței (acolo moda, aici presa). Populate de actori din ăia de te bucuri să-i vezi chiar și când nu au de fapt vreun personaj scris de articulat pe ecran. Ensemble-cast sau film choral cu un scenariu de fapt ignorabil. Gaguri pe post de emoții. Și lu Altman i-a ieșit mult mai bine.

TFD oferă decoruri și jocuri cu aspect ratio pe post de IQ. Alb-negru (filmat pe film și asta se vede frumos) VS color (late 70s deluxe) pe post de raviseală estetică. Uneori parcă ar fi o serie de gaguri Monty Python cu colții tociți și moloz pe post de lipici. Alteori quelle joie du vivre: Denis Ménochet în rol de polițai, Léa Seydoux care muzește în albnegru, Owen Wilson deprimatu de servici aici pe bicicletă, Tilda Swinton, tot caricatură, din nou excelentă, rolu de aici e Margaret Thatcher în Velvet Jizzaw mode.


BUTTTT…. what else is there?

nu mare lucru. Și asta e o problemă pentru că lipsesc de acilea lucruri pe care Wes A le dăduse splendid pe film. Zero angst, nema emoții, pula personaje. De la un tip care zdrelise tot când l-a exterminat pe Wilson (Life Aquatic), de la nenea ăla care înțelesese dincolo de jocuri cu formatu imaginii și costume ce înseamnă timpu și regimurile totalitate (Grand Budapest), de la individu ăla de făcuse emoții sincere și valide din micile dramolete ale unor bogătani (Tennebaumșii și Darjeelingu) acest French Dispatch este un căcățel agreabil și incapabil.

Estetic evident că funcționează. Ia estetică de la bande dessinée francaise și fute o secvență de urmărire motorizată. N-aș fi zis fute dacă nu ar fi fost aplicată peste un gen de secvență scumpă dificilă și greu de filmat. Eloge au Tin Tin sau cum PLM or vrea să se zică apropos de partea de animație din tFD, secvența aia denotă lene și economie, nu vreun mare fleurk stilistic. Animație pe stil non-americănos… unde am mai văzut noi asta? Restu e tăcere (și chit că iubesc filmul ăla disprețuiesc secvența aceea dar o și înțeleg ca motiv financiar) și Kill Bill (vol1. unde nui nicio chestie de bani, este de still & ador faza aia: luckily for her, he was a pedophile).

Cea mai interesantă chestie pe care o face Wes A cu acest film este că preia din cinema du papa absolut toată estetica segmentului alb-negru (zero nouvelvaguizme) și că, în mod deloc ironic și hălcile color din film rimează mai bine cu alde Tati și Melville și Guitry și Carné decât cu JLG sau Truffaut.