The shit list

Shit List adică cele mai over-rated jeguri si semidoctii din cinemau.

Putea să fie un Shit List pre-lung dar mi-am refuzat mare parte din fecalele americane și din am dat skip și la considerabil de mult borhot european. În mod cert, ca să mă bucur de filme tre să văd mai puține filme.
Știți cum se zice, filmele sunt ca oamenii, fiecare în parte un adevărat miracol. Doar că la fel ca oamenii, unele miracole sunt născute prin cur.

Wildlife
Îmi place Paul Dano. Actoricește vorbind poa să fie extraordinar. În modul ăla al lui bizar și cumva amenințător, dar totuși mucilaginos și inocent. E unic pe ecran. Și nici nu și-a ales prost filmele în care actoricește, ba din contră. Dar de scris și regizat s-ar putea abține. Debutul lui este un film mort și îmbălsămat din care numai Jake Gyllenhaal reușește să plutească. Carey Mulligan, mare mucilagiu scârnos alt minus masiv.
Nu toxic, dar disprețuibil de pretențios pentru o mediocritate plicticoasă cu spume.

A Quiet Place
VAAAi. Smegă familistă cu pretenții de sci-fi horror. Acuma problema este că e mai family movie decâ Dumbo, FFS. Să ne scheunăm pentru că niște retarzi și plozii lor sunt vânați de extratereștrii? Nu merci. Să ne udăm la uochișori și la găuricea dântre picioare, pentru că FAMILIE. Nu este cazul.
Decât dispreț, deși este înduioșător că Emily Blunt și-a dorit să fie MARE ACTRIȚĂ și în filmul ăsta și-a și reușit, într-o secvență ce-i drept excelent jucată și montată, recte aia cu călcatul pe cui.

Shoplifters
Am o listă cu regizori care mi se par mai insinifianți decât Shitholazu Shitholeda ăsta. Conține 4 nume. Ailalți se cred Tarkovski. Ăsta face un Ladri di Biciclette pentru hipsterime și ia Palm dor. The standards have fallen.
Nu merită mai mult decât indiferență.

Black Panther
Negrii să stea cuminți, să nu facă revoluție anti-om alb zice acest pezzo di mierda care fiind si super-hero super-shite movie înțeleg de ce se bucură unii la el, dar de ce au ajuns să fie luate filmele cu super-eroi în serios îmi scapă total. Este cu negri deci este IMPORTANT. Nu, deloc. Sau na, poate mi-am epuizat eu interesul pentru filme cu pozitia negrului în societatea americănoidală odată cu Get out. Get Out este foarte mijto.

You Were Never Really Here
BOOORING până la plus infinit și înapooi. Până și penisul amputat din Cherokee Creek era mai puțin flasc decât filmul ăsta. Lynne Ramsay a făcut și filme interesante (Morvern Callar) We Need to Speak about Kevin este cât se poate de capodoperă. Dar ăsta e un rateu nescuzabil și ne-salvabil. Păcat de scenariu. Jeremy Saulnier ar fi făcut ceva bun din el.

Sorry to Bother You
Ba pardon, deloc scuze. Atâta deranj pentru nimic. Un film căruia i-aș dori să existe doar pe VHS că este făcut decât pentru cei mai progresiști dintre hipsteri. O satiră cică. Dar mai pedantă de atâta n-avea cum fi. Încă un film născut mort dar pe subiect care se pupă cu agenda politică en vogue la momentul ăsta. Pe acest subiect (cum se văd negrii în US of A) îl prefer pe Childish Gambino. Și clipu ăsta, care e mai cinema decât Sorry to Bother You.

Solo: a Star Wars Story

Duck TV meets Gargabe Pail Kids. Dumnezeule mare, face din Episodul unu (da, jegu ăla penibil) un Citizen Kane. Estetic vorbind e jeg. Neuroni are aproape cât un program animat de pe Duck TV. Genul ăla de vomă expectorată prin cur pe care nici măcar Disney n-ar da-o la pre-adolescente sub formă de serial. Oh, waaait, Disney. QED.

Îmi este indiferent cât căcat mâncaț, jegoșilor
Filmul favorit al lui Ilan Laufner și al tuturor spălaților pe creieri din ”lumea bună” disperați după ocazia de a-și manifesta spasmodic și cu multe superlative filosemitismul de paradă.
Și nici măcar nu-i vorba strict de filosemitism și creaturi disperate să zbiere narativul oficial, egal etern între evreu și victimă. E vorba de slugărnicia scabroasă pentru flatulațiile binomului jude-solomon. Dar ce flotări logice se fac ca să se justifice MAREA ARTĂ a jegului ăstuia. Oameni care se pretind critici de film acoperind actoria jegos-isterică cu mari scheme gen, ”vai, este o convenție”. Creaturi suferinde de intelectualism fâcând gargară apropos de educație ca să scuze scenariul. Sau na, seria de urlete și lătrături propangandistice care e pe post de scenariu. Și comisii stângiste disperate să dea la Oscar jegul ăsta. Sărind pârleazul când vine de condițiile nominalizărilor la oscaruri.
De fapt da, e important filmul ăsta. A fost o ocazie de văzut cine și cât căcat mânâncă doar ca să fie slugoi al nobilei cauze evreiesti. Foarte nobilă cauza evreiască, mai ales acuma când ne-au adus și menținut PSD-ul la guvernare prin consiglieri si black-cube. Dar despre asta n-or să facă documentare Jude și Solomon.

Și da, finalmente toate drumurile duc la Roma. Nu la Roma lui Traian și Nero și Fellini, ci la Roma lui Cuaron.

Roma este o mediocritate cu 3 mari probleme: imaginea (proastă) ipocrizia (totală) și Cuaron (niciodată genial, dar nici într-asemenea hal de ratat ca aici). Pe rând

Chestia cu alb-negru

Orice jeg semidoct ÎI PLACE LA NEBUNIE să (filmeze/fotografieze) în alb-negru. Pentru că scrie acolo în cartea cărților semidocției că un căcat filmat în alb-negru dezvoltă AUTOMAT grandoare și splendoare. Un căcat alb-negru nu mai este deloc căcat, capătă instant eleganță elegantă și universalitate universală și atemporalitate atemporală. Practic jegu semidoct este ferm convins că un căcat filmat în alb-negru este ARTĂ și exprimă sufletul și timpul și cosmosul. E de-a dreptul Taj Mahaj căcătu în alb-negru.
Să filmezi în alb-negru în acest annus horibilis 2018 se cheamă că labă-în-cur și semidocție pe față. Ai la dispoziție mai multe optiuni tehnice și vizuale și cromatice și stilistice decât au avut vreodată ăștia din tagma cineaztică, dar tu, rupt la buci la marea relevanță a filmului tău o arzi alb-negru pentru că te cheamă alfonso cuaron și-ai fost dintotdeauna semidoct la cinema.
Să filmezi alb-negru pe digital dar să scheauni că filmuizmația ta alb-negru trebe proiectată de parcă ar fi sfântu giulgiu este jeg în stare pură.

Și da, Roma lui corazon semidoct ăsta e filmată cu Alexa si arata atât de prost în alb-negru că până și un br-rip după un vhs rip cu un film indonezian filmat în 1975 are aspecte estetice mai lăudabile. Ars pe alocuri, plat ca dreacu, cu mega-rezoluție dar mai plastic decât un ambalaj de plastic de unică folosință, așa arată filmul ăsta. Cred că există episoade din zonul 1 din Narcos mai bine filmate, FFS. Este dealtfel și prima dată când l-a lovit pe Cuaron talentul de operator. Ca atunci când l-a lovit pe Cristi Puiu talentul de actor, d-oh.

Chestia cu ipocrizia

S-a declarat Corazon Belit ăsta de Cuaron ca vai, filmul e alb-negru pentru că este foarte personal pentru el, că sunt amintiri d-ale lui. Atunci când ești într-atât de retardat că pretinzi că ai amintiri în alb-negru doar că să pari MARE ARTIST.

Atunci când faci film despre o servitoare dar e atât de pliciticos și atât de plin de timpi morți de zici că amărâta aia numai de muncit nu muncea. Dar vai, cât îți pasă de clasa de jos. Sincer, am impresia că Cuaron știe mai multe despre spațiul cosmic decât despre sărăcime.

Atunci când pentru că alb-negru (recte MARE ARTĂ) și pentru că servitoare (SUBIECT SOCIAL, vai cât le mai place la jegoșii din shithollywood să laude filme cu SUBIECT SOCIAL) se duce lumea la căcătu lăudat și se întorc toți cu sacul de superlative jegozissime și conformiste cu părerea decretată unanimă că Roma e mare capodoperă mare.

Atunci când Netflix vrea să fută în gâți festivaluri și cinema-uri dar își prezintă manevrele șobolănoase drept luptă pentru ca caracterul ARTISTIC al filmului să nu fie cumva ciobit. Roma lu Cuaron e un căcat, căcatu nu se ciobește. Decât dacă e căcat criogenizat de-al lui zeul weinstein și-l scapă meril stripuța când îl duce cu mânuța tremurândă spre gurița ei de băbăciune scatofagă.

Chestia cu Alfonso Cuaron

Cuaron nu-i singuru semidoct ridicat în slăvi din istoria cinema-ului, nu-i nici singurul mediocru umflat cu toate pompele al momentului.

Când a făcut cuaron un remake plângăcios pentru American Cyborg: Steel Warrior s-au udat toți distrușii despre cât de talentat este corazon ăsta. Children of Men nu-i deloc talent, e anost ieftin și furăciune după un C-series sublim. Scheau, scheau, vai, nu se mai poate defeca vaginal, câtă disperare.

Când s-a dus cu un scenariu retardistic în spațiul cosmic pentru Gravity l-a salvat de la mediocritate totală Emmanuel Lubezki, care este un DOP de geniu. Și care ar trebui de fapt creditat pentru 80% din lucurile pentru care este lăudat Cuaron. Aici filmează singur și se vede CA CURU.
Mexicu a dat niște regizori foarte buni și foarte interesanți recent (del Toro Și Reygadas, Escalante și Rocha Minter) dar cum s-a întâmplat și cu Dario Argento, mediocritatea triumfă pentru că americănoizii fac standardu. Până și Innaritu pare complicat și cerebral față de Cuaron. Deci, mediocritatea se apoteozează.