TIFF: scurtmetraje românești 2015

La ZFR s-au dat fix 18 scurtmetraje românești. Suficient de multe cât să fie și variate, dar cât să fie și loc de mai bine.

Din astea 18 scurtmetraje românești 5 mi se par cel puțin discutabile, câteva sunt riscate la modul admirabil și mdap, câteva chiar merită văzute.  Să purcedem alfabetic.

arta

arta

Artă (Adrian Sitaru) sau un film despre niște oameni care face film. Mai exact momentul în care mama protagonistei nubile trebuie clarificată apropos de secvențele fără perdea în care apare fi-sa. Poate o fi și antipatia mea pentru filme despre oameni care fac film la mijloc, dar ăsta e singurul scurtmetraj al lui Sitaru care nu m-a dat pe spate.

black friday

black friday

Black Friday (Roxana Stroe) sau despre cum s-a apucat Gabriel Spahiu să extermine concetățeni din Republica Socialistă România. Cu o pușcă, de pe un acorperiș de bloc. Hoiturile cad grațios, în cadre perfecte, pe muzici clasice (Prokofiev?)  Primul film cu lunetist din selecție este, indiscutabil cel mai bine filmat (Laurențiu Răducanu) din toate cele 3 calupuri. DAR are aceeași problemă pe care-a avut-o, la vremea lui, Strada Drapelului: o abordare mult prea light a comunismului.  Acuma rămâne de văzut dacă estetizarea asta a comunismului, cozilor și blocurilor devine trend sau filmele astea două au fost decât niște glitch-uri. E o discuție întreagă de purtat fix apropos de cum se relaționează regizorii ăștia mici la trecuturile naționale, n-am acum chef de detalii.

casting call

casting call

Casting Call (Conrad Mericoffer) îl pune pe Rebenciuc într-un costum de pluș albastru, să țopăie. E un film despre reclamă și actor care s-ar putea rata ușor, dar nu-i cazul. Rebenciuc se joacă pe sine însuși și mdap, e destul de refreshing să vezi că actorii (mai ales ăștia bătrâni după care e mereu un cârd de gâște proaste care măcăne maestre, maestre)  mai au niște autoironie și detașasare de eternele limbi  pe care le primesc non-stop în sistemul teatralisto-cinematografic.

Dispozitiv 0068

Dispozitiv 0068

Dispozitiv 0068 (Radu Bărbulescu) al doilea film cu lunetist din ZFR are un scenariu excelent, care reunește clasicele baba și mitraliera într-un dispozitiv cinematografic just reglat și din regie și din actorie. Scurt pe doi, Toma Cuzin trebuie să stea cu pușca în mână și luneta la ochi pentru ca mult prea importantele pungi de rahat venite la un summit NATO să fie în siguranță în București. Amplasamentul dispozitivului este apartamentul unei babe inerte în pat, prin care se preumblă și o tipă responsabilă cu îngrijirea babei. Admit, mi-a punctat maxim finalul foarte curajos.

dopul scuza mijloacele

dopul scuza mijloacele

Dopul scuză mijloacele (Mihai Ionescu) îl ia pe actorul ăla care seamănă a cartof și-l înfige unde-i este locul. Într-un canal rămas fără de capac. Ce urmează  este despre incompeteneța autorităților și despre cum pe un scenariu care ar funcționa abordat din regie și imagine în maniera  100% minimalizm de val nou Ionescu face scufița roție în anul 2525. Sau mă rog, ceva amestec de pastel și convenție fabulistă cu niscaiva FX-uri și incursiuri în SF pur. Mai mult decât interesant, Dopul e fix genul de experiment care e reușit. Nu-i primul pas pe zona conceptualist-asepticoasă (Gică Preda a deschis subiectul cu Îngerul necesar, vă mai aduceți aminte de îngerul necesar?)   dar e într-un mare fel.

greieri

greieri

Greieri (Lucian Dan Teodorov) pune un sinugicaș pe balcon și-i bagă niște hoti în casă. Premiza e bună, dar pe mine nu m-a convins nici din scenariu nici din regie. Suspectez că este un caz clasic de subiect mult prea hard pentru un regizor care e încă soft.

in the house

in the house

In the House (Ana Maria Comănescu)  am zis că mi-a plăcut.

LAG

LAG

Lag așișderea. Also e integral pe online, fist your eyes.

Mesagerul

Mesagerul

Mesagerul (Radu Potcoavă) are ceva foarte off. Bizar  pentru un film corect (ba chiar admirabil de corect și sobru) din regie și montaj Mesagerul  nu-și găsește un plan pe care  un asasin la costum, un puști martor și o scară de bloc să funcționeze concomitent. Eu m-am întrebat dacă nu ar fi funcționat mai bine cu Emilian Oprea la trening, nu la costumul ăla. Costumul ăla omoară orice șansă de vagă credibilitate și deci ciu-ciu teroare sau umor. Probabil registrele mult prea diferite în care funcționează ăia doi sunt pur și simplu incongruente.

nu existan lumea asta

nu exista-n lumea asta

Nu există-n lumea asta (Andreea Vălean) ia un vers de la Hadrian Hamsteru minune și pune două personaje să se întrevadă într-un bar. Un exemplu clar de film pe care numai actorii ăia doi (Potocean și Mericoffer) îl mențin pe linia de plutire. Din scenariu ar trebui să reiasă o relație grea și nasoală, dar foarte umană între doi indivizi foarte diferiți. Vălean a intuit cumva asta, DAR ce să vezi, și-a alocat mult prea multe replici ca să se pișă pe ei de maneliști care nu iubesc teatrul, cultura și homosexualii. Chiar mă bucur că am găsit formularea asta. Conține aproximativ la fel de multă subtilitate ca scenariul.

Omulan

Omulan

OMULAN! (Matei Branea) singura animație din calupurile astea, l-am văzut pentru a patra oară și tot m-am hlizit.

Pavel

Pavel

Pavel (Alexandru Ranta) este un om bătrân și sărac, care locuiește la bloc și mănâncă supă ÎN TIMP REAL. După care iese să ia mâncare pentru pisica miorlăitoare și bomboane pentru  soția dintr-o altă cameră. Pân acilea 100% realizm din ăla cu supe și faianțe. Pe scara debloc dă peste o drogată care pare extrasă din inventarul Troma (credibilitate ZERO, penibilism antologic). La magazin revenim la nouvalizm și la final, ce să vezi se dă cu revelația. Destul de bun, destul de uman dar și destul de ratat (secvența de pe scară nu are ce căuta acolo. Sau în vreun film non-troma).

Profesionistii

Profesionistii

Profesioniștii (Tudor Botezatu) etalează una câte una manevrele din spatele unui meci de box deja aranjat. Eu am râs mult, dar nu-mi dau seama dacă de la scenariu sau de la accentele moldovenești. Oricum un film nițel mai solid din regie, imagine și actorie decât din scenariu.

ramona

ramona

Ramona (Andrei Crețulescu) mare impostură românească de la Cannes este un exemplu clar de pretenții maximale și potențe zero. Lăbărit și zguduit din cameră tot vedem traseul Ramonei, care s-a apucat de ucis bărbați. Faza s-ar vrea cu suspas dar e plictis inestetic în stare pură punctat maximal de un minut de tăcere, noaptea, în mașină. Hai sictir. Ce zic ăia care au obligații, slugărnicii și drinkuri de supt cu marele auteur? Că e face transmitere către giallo, hommage, laba laba. Orice opinie pozitivă apropos de Ramona venită pe rezonurile astea e ca și cînd ți-ai lua limba în gură cu un oligofren care pictează pe pereți cu dejtul înmuiat în cur ce-a văzut el în Capela Sixtină. Pentru final impostura cu două picioare trage un videoclip pentru una dintre piesele lui preferate, fix cum fac puștii care au 17 ani se cred regizori și vor să dea la unatc. Jenant atunci cînd nu e plicticos cu spume, 100% impostură.

scor alb

scor alb

Scor alb (Marius Olteanu) sau doi actori într-un taxi și un film corect dar și un exemplu clar despre stadiul de îmbălsămare în insignifianțe la care a ajuns noul val. Nu, merci.

vacanta la tara

vacanta la tara

Vacanță la țară (Andrei Tănase) e suspect de fresh. Doi puști plictisiți, la rudele de la țară. Plus niște semne prin lanul de grâu (cred că era grâu), un hoit deznudat și mdap, a ieșit foarte ok, deși șontâcăie nițel în prima parte. Compensează din arhiplin în a doua parte, acolo unde chiar contează. Toată chestia e de fapt o traumă de sfârșit de copilărie și ce-am apreciat maxim este că e understated dar al dreacu de puternică din scenariu și pe film.

vera

vera

Vera (Dorian Boguță) are un scenariu atât de banal că nici nu merită vreo opinie despre alte departamente din film. Când face filme cu popi vârcolaci și homosexuali adolescenți  Boguță se descurcă mult mai bine din scenariu și din regie decât atunci când se preumblă prin laba-laba relațiilor de amor și cuplu. Aștept un film cu fantome lezbiene sau camioane care izbesc erotic matizuri de la Boguță, că pe zona filmului de amor e Poptamaș la puterea 15. Colac peste pupăză  Vera mai e și alb-negru și argh, conține și taximetrist.

Verigheta

Verigheta

Verigheta (Gabriel Achim) vine după ce tocmai zisesem că aș mai vrea să văd un film de Achim. Am rămas cu impresia că am văzut un început simpatic de film mai mult decât un film de scurtmetraj. Faza este că Spahiu îți pierde verigheta la raionul de congelate și asta îi reimpulsionează viața rutinată de cuplu.