Top 2017 part deux, recte [30-15]

Part deux din topu de filme vine la pachet cu niște filme care ar fi trebuit să le văd prin 2016, ceva arthaus și ceva filme pe care pot să sper că măcar la TIFF o să avem ocazia de văzut pe cinema prin românica.

Pentru part deux din topu de filme pe 2017 m-am chinuit mai mult decât era cazul. În sensul că nu sunt 15, sunt 19, în sensul că am pus acilea filmele cu scenarii puternice dar imagine ușor uitabilă și niscaiva capodopere vizuale care nu stau prea bine pe picioare din scenariu. Întrebarea care se pune este dacă e mai important un film țiplă din regie și scenariu și filmat rusește dar auto-colonizatoriu precum Loveless decât un haos superb, parțial ratat, parțial exacerbat la shock value  și totuși larger than life precum Tenemos la Carne? De ce nu vedem mai multe filme ca Bad Frank? Pentru că de fapt nimeni nu se uită la filme de care n-au auzit sau pentru că nu se fac destule? Mi-e mai important un film arty-farty care lasă up to debate foarte multe mize enorme (Martyr-ul) decât un film care include și coordonatele problemei și soluția din narativ, moral și scenariu (Amok, gen)? Care-i frontiera dintre oportun și oportunist în cazul filmelor cu țigănie?

apropos, pozițiile 42-30 sunt aici.

[zona de limbo, sau bonus, sau PLM.  filme teribil de mijto, care sunt cam 2016 ca date de premieră și distribuție, dar care vreau eu musai să fie în topul ăsta, că-s brici. și-o animație cu acc problemă de data premierei, și Inferno, ca dovadă că se mai face ocazional șți film socialist -sau se făcea în 2014 etc] [no position, gen] Thank You for Bombing

Thank You for Bombing și curajul unei perspective deloc confortabile despre instituția mult-prea-onorată a reporterului de război. A jurnalismului din linia întâi a fronturilor. Regizat cu mână forte de Barbara Eder, tripticul de povestiri cu jurnaliști trimiși în Afganistan pentru a realiza reportaje despre arderile coranurilor din 2012 este, pe cât de fascinant, pe atât de feroce. Un veteran al jurnalismului de război, pierdut în propriile sechele pe un aeroport internațional, o reporteriță isteață și capabilă (din păcate capabilă de orice) pentru un scop de dimensiuni colosale și un reporter deja plictisit de război care va începe să fabrice adevăruri de dragul ratingurilor sunt exponenții unei umanități defectuase și unei profesii riscante care nu, nu scoate la iveală nici adevăruri, nici ce-i mai nobil în oameni. Thriller splendid de ironic ”Mulțumim pentru că bombardați” nu leagă cauza/scuza (războiul, imens și oribil) de gesturile protagoniștilor, nu diminuează din umanitatea reporterilor, dar le refuză nimbul de glorie și onestitate în care colegii lor de breaslă și cinema-ul i-au amplasat.

 

[no position, gen] NerdLand

Singura animație din top intervine pe fundalul hollywoodian. Unde doi ratați vor și ei să fie faimoși. Și după ce-și înscenează varii aventutri eroice înțeleg că de fapt villainșii sunt mult mai prizați de media și că celebritatea, în epoca lui Kimuiuța Kardașian și-a familiei ei de zdrențe nu-i pe eroic, e pe toxic. Ce urmează este batshit-crazy și heavenly insane.

[no position, gen] Inferno

Un film socialist. Și nu, nu este vorba despre pseudo-socialismul standardizat deja al filmelor progresiste cu drame cu minoritari care umplu festivaluri și cinematografe. Un film socialist în sensul clasic al termenului. Un muncitor de uzină, revolta lui futilă și (auto-)distructivă împotriva unui sistem care nu-i deloc conceput pentru oameni ca el. Și minciunile pe care le toarnă soției și sărăcia lucie și un racord admirabil spre autorii de cinema socialist ai fostei Iugoslavii.

30.  Humidity

Nevasta dispare. Soțul se preface că nevasta n-a dispărut față de toți cei din jur. Purcoiurile sunt destule: Unde s-a dus soțioara? a mierlit-o careva? Poate chiar Milan, soțul rămas singur fix la timp ca s-o tatoneze pe o amică de-a soției? Dacă Milan n-a făcut nimic (rău) de ce dreacu ascunde dispariția? Vinovăție? Rușine?

Scurt pe doi thriller psihogic foarte fin și foarte frumos pus în ecuație cu toate fitilele și toate chichițele aferente. Destul de excelent, ca să zic așa.

29. Personal Shopper


Olivier Assayas is Cinema. Kristen Stewart is Hot. Filmul este o luxurie confuză și foarte senzualistă despre o gagică care cumpără și închiriază zdrențe de mii de euro ca să aibă boarfele 1% ce îmbrăca la dineuri și târfeuri. Confuzia este un bloc compact din care nici gagica (care crede că fra-su mort o semnalează de dincolo de mrmânt)  nici Assayas nu vor să iasă. Și foarte bine fac.

28. Bad Frank

Un smardoi descreierat s-a reformat. Are o casă curată și-o soție blonzie (și retardă). Și mai are din păcate și lipsa de inspirație de-a se băga înapoi în biznis cu fostul lui șef. Se întâmplă lucruri și soțioara retardistă e răpită. Frank tre s-o recupereze.  Pentru cei mai sărăcuți neuronali Bad Frank este ”un taken lo-budget”. Faza este că nu-i deloc taken (nu are agende imperiliaste, smardoiul e chiar convingător, nu un căcănar bătrân,  cele două entități cu vulvă nu-s madonne imaculate și victimuțe fără de vină) ba chiar că pe portretistică e mai aproape de excelențe lo-fi gen Henry Portrait of a Serial Killer. Spumos, cinic, nihilist, mai atent la personaj decât toate filmele cu Liam Neeson puse cap la cur.

m-am gândit mult ce caută fix Bad Frank fix pe poziția asta. Păi caută pentru că e INDIE nu doar din buget (mic) distribuție (nema), e indie și din spirit. Complet în răspăr cu toate agendele PC și narativele atent croite să nu de deranjeze.

27. Loveless

S-a pierdut un plod, cum procedăm? În 2017 s-au tot pierdut plozi prin filme. Cert e că mai bine decât Loveless n-a ieșit vreunu. Faza e că fără să-l iubesc prea tare nu am cum să nu-l admir pe Loveless. Doar secvența dela morgă sau secvența din super-market fac cât o cinematografie națională. Totusi abordarea astă foarte clară și extrem de explicită apropos de ce-i în neregulă cu societatea rusească contemporană este foarte ușor amplasabilă la auto-colonialism cinematografic și asta nu-mi place deloc.

26. Samba

Samba este un film cu box și boxeuri. Da, la un moment dat se dansează samba, dar asta e complet irelevant. Unul dintre filmele pe care teoretic le-am mai văzut cu toții, de la Rocky încoace: underdog story. Care totuși își refuză triumfalismele și optimismele americane. Co-regizat de Israel Cárdenas și Laura Amelia Guzmán, filmul e despre un fost pușcăriaș care după 15 ani de închisoare în SUA se întoarce (este expulzat) în Republica Dominicană și trebuie să-și creeze o relație cu fiul adolescent, dar și să-și găsească o slujbă – ambele misiuni destul de imposibile pentru Francisco, după perioada de absență și în contextul cazierului. Singura soluție par a fi luptele de stradă, unde-l descoperă pe Nichi, un boxeur cu cariera ratată și o dependență deloc controlabilă pentru pariuri. Nichi știe că Francisco poate fi campion și de-aici până la un final deloc optimist filmul mișcă în pași de dans, între micile interacțiuni umane și marile mize financiare, printre meandrele relațiilor dificile și foarte credibile uman. Finalmente, avem de-a face cu un buddy movie amplasat exotic, care ia boxul drept pretext, dar îl utilizează vizual și narativ într-un mod just și onest.

25. Casting JonBenett

Xmas time, 1996: Patsy sună la poliția din Boulder că cineva i-a răpit ploada și lăsat un belet de răscumpărare care cerea 118.000 de dolari. Ploada în cauză, JonBenet, pe care mami și tati o îmbrăcau ca pe o târfă, machiar ca pe o târfă și învățau să spună poezioare ca să participe la beautypageanturi pentru ploade este descoperită la subsol. Sub formă de hoit.  Un documentar convențional despre cine și cum a belit-o pe micuța jonbenet e disponibil pe internetzi (aici și  partea 2 aici) și e de sânge înghețătoriu.

Casting JonBenet este un documentar extrem de neconvențional care pronește de la micul hoit și familia de zdrențe bogate care-au înscenat răpirea și se scufundă în subteranele mentalului colectiv, încă afectat la 2 decenii de evenimente de acest caz celebru și ”ne-elucidat”. Sub pretextul unei docudrame despre JonBenet și familia ei sunt chemați la casting cetățeni și cetățence, plozi și ploade, toți dornici să aibă parte de cele 15 minute de faimă jucând rolurile unor personaje reale pe care, și aici e schepsisul și geniul, fiecare le înțelege și întrevede altfel.

Ce rezultă este polifonie, nu cacofonie, artă, nu căcat senzaționalist și  un demers similar cu cărțile Svetlanei Aleksievici: un colaj de voci despre ceva teribil de oribil

24. Under the Tree

Comedie dramatică de familie. Indie islandez plin de umor, umanitate și o doză serioasă de nihilism. Povestea este penibilă, dar complicată. Prins masturbându-se la filmulețe porno home made cu fosta iubită, Atli este părăsit de nevastă și se trezește cu accesul restricționat în propria casă și la fiica de grădiniță. Ce-i rămâne de făcut este să se mute cu părinții cei sereni și bătrâni. Care numai sereni nu sunt. Încă sperând că celălalt fiu, dispărut cu ani în urmă se va întoarce miraculos, Inga a devenit acră cu toată lumea, mai puțin cu pisica. Tatăl pensionar are o singură pasiune, repetițiile pentrul corul de bătrâni al cartierului. Și este tare mândru de copacul din titlu. Ditai arborele, cu coroană stufoasă, care a anulat ședințele de bronzat din curtea din spate ale vecinei furioase. Și în timp ce Atli încearcă să dreagă busuiocul cu familia lui, bătrânii pornesc un război de gherilă cu vecinii. Nimeni nu este în siguranță, nici animalele de companie, nici copiii nenăscuți, nici chiar Atli. Lui Hafsteinn Gunnar Sigurðsson îi iese impecabil umanitatea absurdă a personajelor, cu toate chichițele bizare, dar și cu toate banalitățile unei existențe reale. La fel ca în Either Way (debutul lui Sigurðsson, refăcut de Hollywood ca Prince Avalanche), mizele umane sunt admirabil puse pe ecran, într-un film care saltă discret, dar fabulos, de la melo la comedie și din dramă spre tragic.

23. 3 Billboards Outside Ebbing, Missouri

Martin McDonagh a scris și teatru la un moment dat. Și personajele lui au mai multe în comun cu dramaturgia decât cu șeptelul de cinema. Ăsta cu panourile este feroce și lipsit de compromisuri cum nici măcar In Bruges n-a fost. Doar că aici e comedie camuflată sub dramă, nu invers. Și de 7 Psychopats nu prea-și mai aduce aminte nimeni. Ăsta cu panourile ar fi fost superb și strict pentru că apar pe ecran alde McDormand, Harrelsson, Rockwell. Ce nu apare pe ecran este un discurs splendid de abraziv despre individualism și reponsabilizare, curaj și răzbunare. Și despre cum toate astea sunt futile. Și tardive.

22. A Ciambra

Undeva, în țigănie un puțoi pre-adolescent vrea să fie bărbat și șeful la clan. Și cum restul rudelor de sex masculin sunt arestate tocmai ce are șansa. Și-o fructifică, deși e mai greu decât  furturile mici și traficurile banale cu care e obișnuit. Mult cinema ( lui Carpignano i-a ieșit excelent și Mediterraneo) mult antropologic, mai puțin colonialism și ipocizău festivalier decât ar fi fost de așteptat pe subiectu și în contextul dat. Și un scenariu croit la modul realist și fără pufoșenii jegoase apropos de biete victimuțe.

21. Yamato, California

Daisuke Miyazaki are un interes sincer pentru compatrioatele lui aflate în pragul unor crize nervoase și revolte. Le-a dedicat ca regizor, dar și ca scenarist, mai multe filme, iar Yamato continuă sondarea resorturilor emoționale ale răzmeliței. Un film poetic și onest, cu mult hip-hop și multe alegeri inspirate din vizual și emoțional. Povestea Sakurei, care se crede artistă de rap, și-a familiei ei umile are tot ce nu se vede, dar și tot ce se vede prin filmele despre Japonia. Otaku și Fukushima, restaurante tradițioanle, dar și plictisul sufocant dintr-un orășel aservit unei baze miliatare americane, unde singurul eveniment notabil este un concurs de muzică (a se citi karaoke pentru seniorii din urbe). Evident, Sakura ar putea participa, dar nu are prea multe șanse să câștige premiul (care i-ar pemite să-și cumpere un PC sau un smartphone), iar sosirea unei vizitatoare din US of A nu va face decât să fiarbă și mai rău sângele artistei de rap.

20. Martyr

Un tânăr libanez moare. Nu din cauză de Isis, Hezbollah, intervenții paralegale și paramilitare israeliene sau atentate explozive. Moare într-un mod stupid și oribil de cretin, iar vechii prieteni din copilărie, vechii colegi de liceu ajunși militanți, familia și cartierul încearcă să proceseze moartea lui. Unii o confiscă pentru martiriu, alții n-o pot accesa emoțional, fiind încă zdreliți de oroarea absurdului. Dincolo de world cinema, queer cinema, film experimental și 3rd world cinema, Martirul lui Mazen Khaled este un film teribil de puternic despre moarte. Despre moarte per se și despre cei rămași în viață, siliți să accepte, mai greu sau mai târziu, cu subterfugii religioase sau tertipuri ideologice, moartea. Un debut în lung-metraj feroce de emoțional, de care probabil vom mai auzi prin festivaluri.

19. Amok

De ceva vreme, cinemaul macedonean a intrat într-o stare comatoasă, asemănătoare hibernării. Amokeste un scurtcircuit suficient de brutal cât să-l repună pe harta festivalurilor. Un „sistem” de utilizări ilegale ale orfanilor dintr-o școală de corecție este un punct de start suficient de ofertant. Continuăm înspre polițiștii, psihologii și dascălii care organizează și beneficiază de adolescenții nimănui, adăugăm niște mafioțeală și un final de-o furie nihilistă exemplară. Debut redutabil în lungmetraj  (Vardan Tozija), care promite un cineast foarte capabil de cinema și cât se poate de incapabil de compromisuri.

18. Les premiers les derniers

Bouli Lanners nu vrea să fie enfant terrible al cinema-ului belgian și nici nu reușește. Dar reușește să fie teribil de spelndid cu filmul ăsta. Dramă cu răpire și thriller cu handicapați, toate devălmășite sub niște ceruri enorme și organizate în cadre perfecte. Mizele sunt codate biblic în titlu (și cei din urmă vor fi cei dintâi sau aia cu săracii și împărăția cerurilor) și disipate printre drumuri și poduri, cocioabe și cadavre. Isuși redardați și zdrențe isterice, plus Max von Sydow. Eu mai mult nici nu aș putea cere.

17. Tenemos la Carne

Emiliano Rocha Minter, țineți minte numele ăsta. Băiatu o arde mai punkist și mai queer și mai artist și încă plusează discutabil pe shock-value, DAR știe să filmeze, senzualizeze și textureze cum știu al dreacu de puțini regizori încă activi. Filmul nu-i despre ceva anume, dar e fix cum trebe să fie un arty-farty horror. Cu marea mențiune că este impecabil.

16. Land of Oz

Țara lui Oz este Rusia (Moscova, mai precis), Dorothy este o vânzătoare la chioșc non-stop pe drum spre prima zi de muncă (care de fapt este noaptea de revelion) și, da, chair și câinele e acolo, recuperat după ce proprietarul a căzut victimă „Hiroșimeiˮ (un joc de artificii numit Hiroșima, să fim mai exacți). Al treilea film al lui Vasiliy Sigarev schimbă radical macazul după tragismul din Zhit (aka Living) și avem de-a face cu o comedie „mie în sutăˮ spumoasă și sută la sută rusească. Un voiaj către chioșc care taie transversal prin societatea și realitatea vieții de zi cu zi și noapte de noapte din Rusia nu avea cum să nu fie tăios și plin de asperități umane. Sigarev își lasă personajele schematice și mizează superb de inspirat pe haosul, isteriile și incidentele care n-au cum lipsi dintr-o societate pe cât de fascinantă, pe atât de defectă. Ca la orice comedie într-adevăr genială, scenariul pentru Land of Oz ar fi putut să fie tragedie în toată regula. Dintr-o serie de întâlniri accidentale rezultă traume și simplul fapt că Sigarev își refuză de data aceasta tragismul îl confirmă drept regizorul acela rus pe care îl ignoră cam multă lume, dar pe care cinemaul îl va reconsidera și recupera în anii (să sperăm că nu deceniile) ce vin.