Top 2017, part uno: 42-30

42-30 pentru că mi-e lene să fac topul de 2017 din 2 bucați. Cu ce avem de-a face? Nițel film american, mai mult film francez, niscaiva experimente meritorii, comediile cred că-s în mare parte comasate acilea.

Pe locurile 42-30 sunt filme din Europa, Japonia, Rusia și Mexic. Accesibile prin festivaluri (în marea lor majoritate) deloc accesibile pe sistemul de distribuție, dar iete că 2 au rulat și pe cinemau în românica noastră. NU 2017 n-a fost deloc un an prost pentru cinema. A fost un an sufocat de căcănărie politică venită de pe agende progresiste (vagin=VALOARE, vai ce ne mai fute pe noi grija de mioritari și imigranți, extazurile unanime de-a dreptul nord-coreene pentru orice filmuieț cu legebetei)  și succesul a două rateuri precum Lady Bird și Call Me by Your Name ilustrează perfect ochelarii de cal ai ideologizmului plin de ipocrizii progresiste.

Număratul de vagine nu duce la meritocrație, duce la un pizdo-centrism abject din care ce să vezi profită zdrențuci fără nimic de zis (Lady Bird, cel mai premiat film regizat de-o creatută cu vagin pe 2017).  Aplaudacii lui Call Me by Your Name sunt perfect ok atâta vreme cât nu li atrage atenția că aplaudă de fapt un eseu despre cum e perfect ok (și NOBIL) să fuți minori, pentru că efectiv minorii cerșește să fie futuți de bărbați maturi. Fix ce-a făcut Kevin Spacey, fix ce-a zis Millo Tanoistopulos ăla. Doar că ei nu aveau voie, Gudagnino are voie. Double-standards, much.

”Film/cinema des salauds” este o sintagma inventată de Cahiers du Cinema ca să dea de pământ cu Lanthimos și Haneke (ba parcă și cu Mun-giu). Care fac filme despre rahaturile toxice pe care le fac bărbați albi din haute-bourgeoisie și astfel de filme nu ar trebui să existe pentru ca să se facă mai multe jeguri despre imigranți și sărăcie. Că așea e bine și frumos, cică. Faptul că filmele ipocrite despre vai săracii imigranții, vai cât de minunați sunt precariații, osanale legebetiste sunt produse și distribuite de aceleași bășini albe și îmbuibate scapă din discuție, la fel și faptul că un film jegos și inestetic despre ”subiecte sociale” nu o schimbe percepția nimănui despre scursurile societății.  dar Virtue-signaling masiv. Venite din partea unora care nu au de-a face cu sărăcia decât din filme nu are de ce să mire pe cineva, totuși. N-am evoluat prea mult de la ”nobilul sălbatic” și proiecțiile colonialiste încoace, drept urmare-i sugem coada din spate și coada din față cu nesaț lu Black Panther.

 

Dar cinema-ul este încă bine-merci. Atacat din toate părțile de scheunaci cu standarde duble, colonizat de oportunizde penale, înmuiat în mizerabilismul ”filmelor sociale” filmul ”de festival” se duce încet dar sigur în jos pe panta corectitudinilor politice și-a viziunilor nobile despre ”categorii sociale vulnerabiule” adică d-ăia de-ți iau gâții pentru că au nevoie de portofelul tău, dar cât de victimuțe sunt ei. Dar suntem în 2017-2018 și se produce destul film cât să mai fie loc și pentru Cinema.

 

42. A Brief Excursion

Povestirea unei drumeții d-ampulea. Adică un grup de studenți se iau după unu mai hippie care vrea să vadă nuj ce rahat de fresce din nuj ce mânăstire foarte izolată. Chestia mai intersantă e că nici ăsta nu știe unde e mânăstirea și finalmente avem un fel de Eliade meets mumble-gore ex-yugoslav.

Delectant de metafizic. Într-un fel d-ăla de l-au testat și Pița dar și Tarkovski.

  1. Paris Pieds Nuds

Primul film franțuz din top. Și-s destul de multe.  Acu Abel&Gordon sunt extrem de iubibili și foarte admirabili apropos de cum au prelaut ei chestii din umorul fizic al comediei mute și l-au ultra-colorizat și resuscitat cu efecte maximale. Da, e teribil de agreabil, dar e cel mai frumos film cu dans din 2017, dar este cel mai slab film al ăstora doi. Ceeace îl face oricum mai bun decât media comediilor recente, fie ele franțuze sau nu.

40. Dog Eat Dog

Paul Schrader face film cu borfași bătrâni și cretini și-i iese impecabil. Pentru că deh, are și-un scenariu brici și destul de mult cinism cât să dea la tot cartierul. Parțial tragic, ocazional ilar, filmat cum trebe ȘI, foarte important, un scenariu absolut impecabil, între realismul abraziv al lui Ellroy și fabulațiile lui Palahniuk. Primul film americănesc, mai sunt încă 5.

39. Red Captain

Thriller cu polițai în tranziție și securiștii deveniți afaceriști după căderea comunismului. Al dreacu de deștept făcut, 100% film de public. Teribil de mișto puse problemele tranizției, colaboraționismului și modului în care trecutul infectează viitorul, fooooarte frumos ritmat din scenariu și mdap, exact ce ar fi trebuit să facem și noi, dar mi-e și silă să continui.

38. Sage Femme

Provost nu cerșește nici hohote de râs, nici hohote de plâns. Are ocazia de-a le pune în același film pe cele două mari Catherine (știți că Frot este o actriță la fel de redutabilă ca Deneuve și Huppert, da?), via scenariu solid și regie discretă, dar eficientă. Restul este jucat de două doamne perfect conștiente că eleganța necesită demnitate și că valoarea umană a personajelor lor nu necesită gesturi ample și replici grandios trosnite pe care nici o moașă de 49 de ani, nici o femme fatale ajunsă în fața morții nu și le-ar livra una alteia. Mai ales, nu în contextul în care de fapt Sage Femme este un fel aparte de film despre oameni și relații umane, un film în care o femeie deja bătrână o adoptă (metaforic vorbind) pe cea care demult i-ar fi putut fi mamă. Vedeți-l nu musai ca elogiu adus modestiei, nu musai pentru că este un triumf actoricesc, ci pentru că este un film cu o temă din ce în ce mai rar tratată de cinema: demnitatea umană. (gen)

37. Untamed

Amat Escalante face film cu cuplu în criză și monstru cu tentacule numa bune de înfipt în pizdă. Cel mai WTF, is this hentai film din listă are niște ritmuri similare cu Upstream Color și ceva mexicănizme de-a dreptul superbe (imagine, timpi prelungiți până dincolo de moarte, brutalism). (gen topul de horror)

Am luat foarte putine din topul de horror pentru topul ăsta. Au rămas pe dinafară și Void-ul și Get Out. Nu pentru că odată puse acolo le-am exorcizat din creieri, cât pentru că efectiv nu mi s-a părut că ar cadra ca importanță sau magnitudine  (artistică sau emoțională) în liga asta. Totuși Nicholas Cage este în ambele, cheliosul de el.

36. Zoology

Vaaai. Deci când îi suge coada, era să vomit de râs. Ce film, ce spendoare. Cât rafinament emoțional. Pe bune, este un film foarte emoțional, despre tristețe singurătate și disperarea care rezultă din ele. La care eu efectiv m-am cretinizat de râs. De la regizorul lui Correction Class, și într-un fel la fel de splendid în ferocitatea lui.

35. Dark Side of the Light

DARK SIDE OF THE LIGHT Trailr from Ryota Sakamaki on Vimeo.

Cel mai feminist film din acest top, despre o zdrență abjectă, pardon biată victimuță și abuzurile prin care trece dumneaei.

34. Closeness

Undeva, într-unul din anusurile Rusiei o nuntă evreiască este pereclitată de un incident nefortuit: mirele și mireasa sunt răpiți. Se cere o răscumpărare și sora mirelui are ocazia de-a afla care este copilul favorit al părinților, ăla pentru care ar renunța la tot. Răspunsul corect este că nu ea. Și dă-i dramă și rebeliune sexual-adolescentină cât cuprinde.

Closeness e excelent scenarizat, are niște roluri impecabil scrise și chiar extraordinar jucate. Mai are și curajul de-a încerca pe vizual niște abordări mai rugoase dar deloc mucioase.

33. Le Roi des Belges

Un rege care-și pierde țara. Nu-i cel mai original subiect și de la vechii greci până la Shakespeare (și mult după bardul elisabetan) a fost dramatizat cu amploare și oroare. Încăput pe mâinile unui duo regizoral cât se poate de formidabil (Peter Brosens și Jessica Woodworth, ăia cu Antiplano și La cinquième saison) devine subiectul unei comedii amar-bizare centrată pe onoare și speranță, suprarealism ocazional și o abordare vizuală de mare excepție. Povestea lui Nicholas al III-lea, Regele Belgiei (Peter Van den Begin) care află în timpul unei vizite oficiale la Istambul că țara lui s-a dezmembrat este un film de aventură exotic-balcanică dotat cu protagoniști capabili să supraviețuiască teritoriilor de legende și oroare de la capătul Europei. Regizat de un duo cu sincere preocupări pentru cinema de artă, metafore și contemplație voiajul Regelui nu duce spre vreo inimă a întunericului ci spre un echilibru pe care îl atinge demnitatea umană a monarhului fără regat.

32. Ava

Ava are 13 ani și o să orbească. Pe moment nu mai vede la lumină mică. Ava are o mamă (încă tânără, care se fute cu un negru) și un frate (sau surioară, oricum un foetus în pamperși) de care tre să aibă grijă ocazional. Și are o nouă pasiune, un băeat cu un câine negru. Care într-o scevență antologică de debut se preumblă pe o plajă, simbolizând iminenta orbire. Sau nu, greu de zis. Cert este că vedem:  tâțe, buci, pizdă, o pulă. Cinema francais, CPLM. Plus o nuntă în țigănie, plus nudism.

Genul programului: film de dragoste și adolescență, nu impostură jegoasă precum Lady Bird.

31. Occidental

Ce se întâmplă când cineva își sumă filmul de platou și păstrează ceva din convențiile actoricești dela teatru? Dacă e vorba de Neil Beloufa, care se revendică nițel de la Dupieux și un pic de la Pasolini, Occidental, care pare-a fi o bastidizare în maniera lui Vișniec a unui text de Tennesse Williams. Cu toate homoerostismele lui Williams și cu toate dead-endurile lui Vișniec.

Bizar dar seducător, aproape experimental dar extrem de solid.

Revenin încurând cu 3-15, că e booring să bag posturi mult-prea-lungi.