Top 2020

25 de filme pentru un top 2020 mai clar și mai puțin tolerant cu filme mijtocutze dar pasabile, cu produsele de patiserie anală ale cinemaului americănist și cu fandacsii festivaliere unanim acalamate.

Top 2020 vine după niște lucruri care s-au întâmplat în 2020>

  1. s-a cântat din nou prohodul Cinemaului. Hai sictir, e al 17-lea remake la prohodu ăsta. Ca să facă bănet industria de făcut filme are nevoie de săli, că nu se scot sutele de milioane pentru blockbustere, vedete cu câte 17 căpușe atașate și avioane private din abonamentele la shitflix, shitplus shitazon și câte or mai fi.
  2. s-au înmulțit ca dreacu videoclipurile de youtube care EXPLICA filme. fcking hell, sute de ore de explicat Tenet și I’m Thinking of Ending Things și să nu uităm și de Raised by Wolves, chit că-i serial. O parte din pulime se simt superiori si explică la altă parte din pulime ce și cum. patetic.
  3. pentru dezonorabila critică de film din inperiul retard al americii lucrurile s-au simplificat, e cu inclusion rider. se numără și punctează tot ce nu-i bărbat alb, că doar cinema-ul a fost inventat de travestiți mulatri cu autism. Also delicioase topurile de final de an ale telectualilor și telectualizdelor made in us of a, în care nu figurează filme non-americănești. Sunt de acord cu nevoia urgentă de decolonializare a cinemaului. Decolonializarea cinematografiilor mondiale de căcăturile penibile ale progresismelor woke americănești, că să fim înțeleși.
  4. o chestie foarte naspa este faptul ca toti care cititi asta vedeți aceleași filme și vorbiți despre aceleași filme. Dă shitflix un căcat mediocru, marcă banu la enjpe influensări și toată lumea măcăne despre el. Acu nu vreau să se înțeleagă că vai, la ce filme deștepte mă uit eu și la ce filme de căcat vă uitați voi. Că io mă uit fără nicio jenă la cele mai pocnite trashfesturi și mă bucur de ele. Problema e că netflixu e mai mare și mai interesant decât laba cu șahizdea și căcatu ăla cu Clooney și că nu-i singura platformă. Da, tiffunlimited e foarte limitat la nr de filme dar și cele mai pocnite chestii de acolo sunt mai interesante decât furajul de netflix. Also, a apărut criterion channel. Și dacă nu aveți cum altfel să-i umpleț curu lu Bezos de bani faceți-vă abonament la amazon prime. Imperiul șobolanului și-au lansat și ei platformă, shitneyPLUS. nu uitați, există și pirateria. și mubi.
  5. ce-a funcționat mult mai bine decât orice reviste și criticăcuțe de film în anul ăsta au fost grupurile de FB. Fckinh hell, o resursă permanentă de titluri și discuții.
  6. era să uit că s-a hoitit DIN NOU marele și comunistu cahiers du cinema. Am pe undeva ultimu număr al vechii redacții, în care labagii și telectualizde își dau niște aere de zici că tocmai ce i-a pleznit Mao cu puța peste obrăjorii lor de telectuali francezi comunisto-fili fix pentru că n-au trăit în comunism. În fine topu de final de an al noii redacții e atât de insignifiant și pe lângă tot ce mai este viu în cinemau că parcă îi preferam pe ăia vechi.
  7. ați avut festivaluri de film în România. Făcute cu trudă și panică. Nu știu dacă vă dați seama cât de important este faptul ăsta. Da voi ați rămas isterici că vai zeul Cristi Puiu nu poartă mască și că epandemiemurimcutoții. hai sictir.
  8. festivalurile de film online. vai, dar FiLMelE Se vAD lA CinEMA. a se scuti. anumite filme merită/trebuie este optim/ să fie văzute proiectate cum trebe pe un ecran mare. Nu toate. De fapt o mică parte din filmele  ”festivaliere” din ultimul deceniu impun vizionarea pe un ecran mare.  plus că filmele au date de expirare mult mai scurte acuma decât aveau prin anii 40 sau 70, deci ăia care au gândit au dat filmele pe online. E dubioasă versiunea online a festivalurilor. are plusuri certe (poți să vezi mai multe și fix când vrei tu, cu pause pentru pipi caca etc) și minusuri evidente (da, ocazional mi se rup și mie sufleții în mine că văd un film pe ecran mic, pentru guești este nașpa să nu mai facă butt-sniffing cu alți guesți). Dar ce-a început în 2020 ar trebui să continue: n-o să pună nimeni tot festivalul pe online dar măcar 1/3 din el ar trebui expusă.
  9. anu ăsta o să fie mai nașpa decât 2020. Și apropos de filme și așa la modu general. deci arhive. e simplu, de aia există keywords pe imdb. nu și pe aplicația pe ifon, dar există.
  10. Am văzut decât 9 filme la cinemau în 2020. fukcinhel.

În mod bizar am văzut 2 revelioane de teveu în ultimele 2 decenii și pe amble le-am văzut fiind în Bruxel. Primu a fost acu enjpe ani și a fost ceva cu yodeling tirolez. Ăsta, Ciao 2020 este perfecțiune italienească optzecistă făcută de televiziunea națională rusă în 2020… Și este efectiv sublim. N-are multe de-a face cu cinemaul dar are foarte multe de-a face cu niște chestii care țin de  caracterul de simulacru al mediului filmat (și they fake it so real they’re beyond fake) și cu tupeul de-a face ceva complet absurd: un show rusesc de revelion parlit in italiano cu piese rusești vechi revampate întru italo 80s sound. Culmea, i-a bucurat nespus pe italieni. Altă culmea: Little Big și Tommy Cash sunt un moment de low față de restu pieselor. GRANDIOZOOOOOOOOOOO. BRINDIZZZZZi.

și acuma filmele. decât 25 de bucăți, că nu m-am simțit generos cu nimeni în 2020. chit că m-am bucurat de On the Rocks, tot woke-porn se cheamă că este cu finalul ăla penibil pus peste un film care ar fi putut să fie un woody allen 2.0. Dar nah, măcar Sofica mai poa să facă filme agreabile. Chestie de care nu-o mai credeam în stare de la Marie Antoinette încoace. Atlantis este un exemplu clar de rateu cu momente splendide și zero fler de la monteur și producător. Dacă era film de debut mă declaram chiar intrigat de rusu asta care-l face. In the Shadows este încă un SEFEU TURCESC METAFORIC și un exemplu impecabil de ce înseamnă un film de imagine. Nu intră în top că l-am văzut după ce am terminat topu. Martin Eden este un film frumos filmat și decât corect. Mi-a plăcut mai mult pentru imagine și protagonist decât pentru regie sau scenariu. Another Round ? Am renunțat după vreo juma de oră. Mi-e dor de Vinterberg ăla care-și suma riscuri (Dear Wendy și Its all about Love) și rata splendid. Versiunea asta domestică nu-mi spune absolut nimic. Las pe alții să dea cu empatizdeala și identificarea cu aloolismul, dacă nu mi-au ieșit din prima nu o să încerc și-a doua oară.

topu de horror e aicia, documentarele aici

25. Tapeworm

doamne, vino doamne să vezi ce-a mai rămas din bășinuțele indie arthaus tip Sundance. Cel mai trist film cu oameni triști care se uită în gol și trăiesc în gol și se fut pe malu unui râu și fac standup de tot căcatu și sunt triști. Loooved it.

24. the Assistant

Când se fac filme despre shithollywood și nu sunt autofelații penibile. E cam rar atunciu ăsta, da se întâmplă.  Kitty Green a făcut ceva mult mai bun decât Asistenta (recte Casting JonBenet) și poate se vindecă la un moment dat de feminism că te uiți la filmul ăsta și-ti dai seamaă că 1. există pe lume femei și oameni cu non-probleme mai nașpa decât non-problemele assistentei ăsteia 2. e al dreacu de bine regizat.

23. La Misma Sangre

Unu din cele mai interesante thrillere despre suspiciune este servit la public în ambalaj de telenovelă .Fix conflictu dintre melo și dramă există acilea, când întrebarea pe care și-o pun niște adulți rămași orfani de mamă este dacă nu cumva tati lor a mierlit-o pe mami a lor.

22. Bronx

Olivier Marchal e deja un gen de cinemau. Thrillere cu polițai franțuzi și mafiile de tot felul? Desigur. Acilea aproape clasic ca story și aproape ultra-nihilist ca mize. Cel mai film cu Claudia Cardinale din 2020, în mod cert.

21, Ema

Mă cam exasperez apropos de Pablo Larrain, că au început să-mi placă filmele lui. Probabil de la bătrânețe mi se trage. Ema este încă un film cu balerizde defectuțe la căpuț și un eseu frumos articulat despre vinovăția de căcat a unor personaje atât de shallow încât nu-s capabile (nici el, niici ea) să-și asume cele mai lucide decizii și se dau de toate ceasurile tuturor morților. Scurt pe doi au adoptat un plod defect, l-au returnat și acuma se suferă de vai dramă.

20. Deux

Primul și ultimul film cu lezbiene bătrâne din topul ăsta. Propunerea Franței la oscacăreze. Făcută aproape impecabil da manjită de niște flashbackuri bășinoase și ultra-inutile.  Un Amour (oameni bătrâni și moarte și atacuri cerebrale) lipsit de geniul lui Haneke și de evianurile de acolo, dar fcking ireproșabil. Și mult mai demn decât ar fi de așteptat și film de debut într-adevăr bun.

19. Los Conductos

Vai cât de electrocutat poa să fie acest film sud-american (Columbia) despre ce frumos este să ai atâta stil cât până și un revenge thriller cu mini-mafioțeală și personaje mitologizate reiese drept film aproximativ experimental, cu scenariu cât să țină la un loc din voice-over secvențe splendid filmate care au mai mult sens individual decât în vreo succesiune. Vreau să mai văd filme de Camilo Restrepo. Plus că 70 de minute baby, oh-la-lah.

18. Effacer l’historique

Delépine & Kervern recidivează cu ceva anti-sistem, recte anti-social netorks, anti-uber, anti-silicon valley. 3 prăjiți amărâți vor să-și șteagă din internet chestii nașpa, chit că-s stelutze de uber, sex-tape sau bulizarea lu fiica adolescentă de către colegi. Anarho-umorism și road movie comme d’habitude.

17. Beanpole

Primul și ultimul film de ficțiune cu lezbiene tinere din topu ăsta. Îl regizează Kantemir Balagov, care-i mega-forță și june speranț al Cinemaului Rus. Pentru scenariu Balagov a depășit producția de mizerabilsm la hectar și per minut: Stalingrad post-război, cu sinucideri asistate, invalizi de război, plozi morți, sărăcie sinistră, femei sterpe, femei călcate de tramvai, femei suferinde de tulburelu la căpuț, futut cam silnic dar nah când faci stalinism te fuți că trebe, nu-ți dă nimeni mofturi gen adopție sau inseminări artificiale. Chestia absolut fabuloasă e că arată impecabil, scăldat într-o lumină din aia auriu-verzuie cum  nu se prea filmează decât foarte ocazional și în general prin cinemaurile asiatice. Estetic vorbind e triumf indicutabil, la fel cum tot indiscutabil narativ este un misery-porn de toată jena. Vreau un film frumos la care să plâng, nah Beanpole.

16. 狂武蔵

Crazy Samurai Musashi există cu vreo 90% din timp alocat unor samuraieli cu săbii și body-count splendid și vreo 10% alocat pentru dialoguri și privit în gol. Este fix ce trebe apropos de genu ăsta de filme cu samurai de la care toată lumea așteaptă fie Kill Bill fie Kurosawa. Și așteptările astea trebe futute cu ranga în gură, pentru că se pot face mult mai multe chestii cu samurai decât KB sau 7 samurai. Too much is never enough.

15. Sun Children 

Film iranian (deci disprețuibil) cu pre-adolescenți (din nou disprețuibil) care mai sunt și refugiați afgani (ultra-disprețuibil)  într-o școală săracă pentru refugiați din iran (vomit acilea). Dar  ce să vezi e cam bine de tot și scris și montat și regizat. E cumva un Huckleberry Finn în Carandiru, e și mai puțin de atât (nu le prea are cu umoru) dar și mai mult de atât. Un film de teenage adventure cum se fac prea multe și prea puține reies notabile.

14. Welcome to Chechnya

Cecenia, gaură de cur suferindă de izlamism din ăla de face din Iran un paradis al toleranțelor și din Arabia Saudită un biet stat discret și incluziv are o problemă interesantă: pe de-o parte talebanu șef declară că nu există homosexualitate și homosexuali, pe d-altă parte o campanie de exterminat lot ce înseamnă gay și lesbiene este in plină desfășurare. Documenatru ăsta pune, deloc anecdotic pe ecran câteva măsuri/operațiuni de salvare a unora direct vizați și câteva deocamdată enigmatice dispariții ale unor gay ceceni. Care nu există. Conform declarațiilor oficiale.

Acu 1. în contextul de isterii și parti-pris-uri pentru orice subiecte lgbtqwxyz 2. având în vedere că folosește deep-fake technology ca să schimbe fețele ăstora care fug din Cecenia (în Rusia, fckinh hell, apropos de cât de nasol e să fugi ÎN Rusia) filmul ăsta ar fi trebuit să fie mai notoiu decât șandramaua Colectiv și cele 45 de ore de felații democăcăte din City Hall. Nu este, probabil pentru că e chiar eficient și chiar face chestii pentru ăia de fug (de moarte, pe concret, observaționalul n-a fost vreodat mai thriller decât acilea) și face de rușine activismul de paradă al căcuților și jegoaicelor woke de pe interneturi. Și pentru că este neplăcut ca dreacu cele care se întâmplă acolo.

13. the Barefoot Emperor

un sequel (la Le Roi des Belges) făcut de acc echipă care-a făcut și minunății (Antiplano și La Cinquieme Saison)? Vedem cum să nu. Virat în metaforă politică (facilă) despre conducere și conducători, cumva greu traductibil(și din limbă și din referințe) dar atât de fcking agreabil. Scurt pe doi Belgia e kaput (era parcă din primu film) coana m-ue să hoitește ca un carcalac și Nicolas III devine împărat al Europei doar că nu știe, că a fost împușcat în cap în Sarajevo.

12. Une Fille Facile

e ca la domnu Marc Dorcel: te duci și tu să-ți bronzezi țâțele tinere. pe o plajă la mediterană. Cu var-ta. Și hopa yachtu cu domni generoși. Tă fuți, CSF, NCSF că așa e bine și sănătos și să nu uităm poșetuțele Chanel și rochițele Dior nu se cumpără singure. Și nah e mai fancy să faci plajă pe yacht decât pe plajă, ca țărăncile. După care hopa, te dai și telectuală, că domnii generoși suferă de anarcho-socializdeală, cu yachturi cu tot. Și-o dai în bară.

Mi-e simpatică madam Zlotowski, ancorată destul de puternic în realitate și departe de epoca queefurilor femuizdalnice ale lu Duras și pizdocentrismului revanchard al lu Breillat. Filmul ăsta lejer, de vară are tupeul de-a funcționa fără drame și tragedii pe terenul minat de feminizme al libertinajului fără lozinci, fără tezisme și fără VaI Ne OPRimĂ PatRiArhatu. În mod dubios mi-am pus pe rewatch list India Song al lu Duras, acel Imperiul nostru se destramă și io mă fut ca penultima târfă. Sunt cert că odată cu trecerea anilor a devenit o minunată comedie de moravuri a căpușelor 1% și activizmelor lor frecționale.

11. Aswang

uneori se întâmplă ca regizorii unor filme din astea implicăcate social să aibă și talent la regie și niște competențe estetice. Asta contează mai mult decât subiectul și disperarea preaplină de virtue-signaling și poziționări curvos staliniste și anal marxiste apropos de film ale telectualității progresiste. Pentru că imaginile rămân, isteriile se trec. I-am luat un interviu lu tipa asta care-a regizat una din cele mai hardcoriste piese de cinemau posibile pe 2020. Dacă tot filmăm hoituri să le filmăm frumos și să dăm dovadă și coae și de niște context.

10. the Devil all the Time

Praise the lord and pass the ammunition, miensută AMERICANA. Venit dispre mitologizme ale inperiului ratead, cu iz pășunist de Faulkner și cu metastaze moral-comunitare demne de Lehane. All the Devil All the Time ar fi fost un titlu la fel de bun. Enjoy Pattinson, că sunt șanse maximale să se cacarisească și ăsta după contactul cu Batman.  I HEART ANTONIO CAMPOS, acuma mă bat gânduri să văd și The Sinner.

09. I’m Thinking of Ending Things

Cel mai abject început posibil: juma de oră de căcăriseală dialogată. Într-o mașină. Dacă ar fi și filmat ca un cur ar putea trece drept cinemau românez. Cel mai WTF miez (timpul și ficțiunea și modul în care astea funcțonează pe cinemau, nu pe literatură). Cea mai dezgustător de trântită secvență de muzical, care fix de asta devine sublimă.

Film a clef, și cheia  este din nou, ca-n Synecdoche și ca-n Anomalisa puterea Cinemaului de-a face make believe din cele mai absurde disparate și contradictorii chestii. Also, nu-l credeam pe Kaufman capabil de ceva mai tenebros și mai insidios decât Anomalisa, dar acilea punctează atât de bine că ăsta ar putea să fie încadrat și într-un top de horror.

Ficțiunea ca ultim refugiu în fața morții și-a ratării. Ce PLM ar fi mai hardcore ca subiect? ce-ar fi mai mult de dorit? Mai puțină căcăreală dialogată în autoturism și-ar fi fost capodoperă.

08. Fireball: Visitors From Darker Worlds

irezistibil cum a dat Herzog cu meteoriții cometele și stele căzătoare pe documentarul ăsta. Am scris mai pe larg acilea.  Util de știut Werner H a mai tras un documentar pe 2020, Nomad: In the Footsteps of Bruce Chatwin. Agreabil ca un parastas, și chiar este un hommage pentru Chatwin. Prost nu-i, dar am zis zero piedestale in topul asta, ca altfel băgam si Deodato Holocaust, ceeace n-am facut.

 

07.  Last and First Man

Prea experimental ca să fie decât un sefeu. Prea abstract ca să fie altceva decât cel mai frumos ilustrat podcast dinspre viitor. Prea voice-over cât să fie film. Dar e Cinema. Un cinemau cu fetish pentru betoane și rezumat al  unui roman de Olaf Stapledon pe care îl tot caut prin anticariatele și librăriile din oraș. Ultimu film al lui Jóhann Jóhannsson nu ecranizează, nu ilustrează, nu semnifică, nu simbolizează. Efectiv este dincolo de narativ și mult peste  tot ce se scrie despre filme. E instinct, e halucinație. Fabulos.

06. Conference

Despre victimele terorismului islamic nu se fac filme. Nu e kosher pentru stânguți și stângizde să iasă din lozincile și ficțiunile lor mult-iubite (islamofobie, vai vai, dar terorisții ăia periculoși sunt de fapt de dreapta extremă, scheau scheau) și să accepte realitatea.  În anul în care islamismul sistemic a organizat via Cecenia decapitarea unui profesor francez și a unor babe dintr-o biserică discuția despre colaboraționismul javrelor de stânga cu islamul din Franța este fascinantă. Și tot în anul ăsta Ivan I. Tverdovskiy bagă un  film despre victimele acestui inexistent în ”conversații” terorism islamic.

Nu din Franța. Nu din Manchester, nu de la Bataclan, nu din metrouri londoneze, nu din piețe de Crăciun nemțești sau aeroporturi bruxeleze. Victimele terorismului islamic din Moscova. Incidentul e din ăla atât de oribil că este fascinant, cu tot cu naționalitatea cecenă a javrelor suferinde de islam și cu tot surplusul de morți datorat intervenției în forță a serviciilor rusești. Fiind Rusia evident că datele sunt neoficiale și grozăvia totală. Da iacă un rus face film fix despre asta. O fi mai multă libertate de gândire pe cinema-ul rusesc decât prin ăla europenesc sau americănos? Aparent da.

Conference este un dispozitiv pentru aducere aminte. Este un pariu riscat și experimental. Mare parte din film sunt dialoguri peste dialoguri într-o sală de teatru în care supraviețuitorii -unii din ei – s-au adunat, înconjurați de manechine gonflabile (oh, da) poate prea tributar dramaturgiei de teatru cât să reiasă capodoperă dar suficient de cinematografic gândit cât să fie redutabil pe ecran. Conference e ce se întâmplă când un regizor cu filme de scenariu (Correction Class și Zoology și Jumpan sunt filme de scenariu regizate corect, nu piese zdrelitoare de Cinemau) reușește să facă dintr-o piesă de teatru un film. Deși materialul scris este dramaturgizat nu scenarizat. Și chit că cinema-ul și filmele tre să rupă legăturile (de subordonare în general) cu teatru proza și literatura și lozincile ce se întâmplă acilea este cumplit de bine și cumplit de necesar. Ca experiment departe de radiclaisme chic, care-și prioritizează personajele, ca thriller despre vină și oroare care-și asumă splendid caracterul de simulacru și ca ritual de pomenire.

05. True History of the Kelly Gang

OMEEEFEGEUUUU, ce bine și frumos e westernu ăsta. Vândut dampizdea drept cross-dressing outlaw extraganza, THOTKG este prelucrare de istorie și mitologie de prin tufișurile australiei cca sec XIX, cu flerul de-a vrea mai mult decât homoerotisme și ”questionări” de la personaje și cinemau. E radical de nihilist (îl face nenea ăla cu Snowtown) are un fler vizual redutabil și face din rahatu banal (o bandă de puțoi jefuitori și omorâtori -a se citi persoane vulnerabile) ceva care aduce la cinema înca o capodoperă a lu genul western, nici de data asta făcută de americani.  Superb.

04. Divino Amor

Gabriel Mascaro face SF. În fine un fel de sefeu, că este mai mult viitor probabil al isteriilor sectant evanghelice din Brazilia. Ce-mi plăcea la filmele lui, erotismul ăla care vibrează n fiecare cadru, ceva alienare individuală și societală și mai ales Estetica sunt brici. Miza este fix imaculata concepție. Și momentul acela în care îți dă Dumnezeu fix ce ți-ai dorit da ți-o dă peste ochi de mergi crăcănată de umire și iubire divină. Nu de orgiile religioase, nu de problemele de la job, nu de raveurile creștinopate. De iubire divină, care are niște costuri societale maximale într-o aproape distopie aproape teocrație ultra tehnologizată. Mascaro e destul de lasciv și sensibilos de felul lui. Aici se leapădă de sesibilizme mai ceva ca protagonista de păcate în bisericiile drive-thru. All is neon bliss. Mai ales scanerele de foetuși ilegitimi detectatoare amplasate la intrarea în toate instituțiilor.

03. DAU Degeneration

6 futând ore și 9 futând minuțele. Abjectă camuflarea asta a unui serial în film dar este mult mult prea bine și tăios ce reiese estetic, istoric și cinematografic ca să nu fie fix aici. Io l-am tăiat în 3 filme de 2,5, 2 și 1,5 și cum e deja ansamblat pe capitole aș recomanda cu căldură asta, că binging nu văd ce s-ar face.

Partea unu, un sortiment de prequel, DAU Natasha a fost la TIFF și parcă trebuia să intre și pe cinema/platforme prin Ro. În fine, nu prequel pentru că de fapt avem de-a face cu o eternitate de filme prelungi filmate într-un proiect gen Synecdoche Ny, doar că bazat pe stalinism și institute de științe din URSS. Deloc suprinzător s-a vorbit mai mult de procesul de făcut filmul decât de film, nu mă simt dator să pun link că Degeneration este cumplit de mijto și cumplit și fără poveștirile adevărate de la filmare.

scurt pe doi ăsta este filmul despre stalinism ca ideologie și metodologie practică. Și e ultra- filosofeală și nu chiar atâta hardcoreală câtă s-ar fi putut aplica pe subiect. Da, cartografiază conexiunile  dintre stalinism, fascism, activiști agitatori și presiunea pe elite complacente. O face cu comentarii rabinice și perspective futuriste KGBistice. E cumva SF, e când erotic, când sexual când brutal, când nostalgic și e ca cele mai bune piese de cinema înspăimântător. Ce-ar fi dacă prin 1968 savanții KGBiști ar fi inventat psihostoria lu Asimov?

Într-un moment istoric actual, în care toată zdrența activistă și curvuțu militant fac manevre patentate de stalinism poate fi mult mai actual decât pare DAU ăsta. Care face Cinema din ceva despre se face de obicei decât filme.

02. Kokoloko

uite asta e Cinema. Secvențe cu hăuri roșietice între ele, filmaj pe super16 și textură fetișizată până peste poate. Film pătrat (Academy Ration), care făcut de cineva (Gerardo Naranjo care și regizează +José Stempa) care știe și ce să bage în cadru și cum să dea cromatici (ajută din plin și mexicalitatea filmată).  Scenariu banal: el si ea se iubesc dar pe ea o fute și văr-su, care fiind un mafiot mai mare decât huhurezu are prioritate și efectiv o ia cu japca când vrea amor în familie. Telenovelistic vorbind Prisonera del amor ay carmaba.

Naranjo a scos din ele filme bune (Miss Bala & Voy a Explotar) dar nimic nu prevestea turul ăsta de forță ultra stil, ultra-radical, complet senzualistic. Cu fututu lăsat în cadru și o parte din hăcuirile cu macheta (ay caramba, muy delicioso, am zis deja) lăsate în afara cadrului, cu pusee sublime de peisagism maritim și cu Noé Hernández ca gigi amorozo. Il ador pe Hernandez că pân acuma a făcut mai multe și mai bune pentru cinema-ul mexican decât oricine. Cu fața aia a lui de diavol și cu hlizitura angelică   de neanderthal care iese cu pula sculată dintr-o mânăstire de maici în flăcări. Klaus Kinski este Barbie față de Hernandez.

01. Possessor

Noul film al lu Cronenberg JR este campionul lu 2020. Face impecabil 1. Estetici de giallo 2. Psihoze servite drept thriller SF cu corporate espionage 3. Zero morale sau moralizme penibile 4. Tot ce-ar fi trebuit să facă cyberpunku (nu doar jocu, genu ăsta de ficțiune) 5. De rușine absolut tot SF-ul gibsonian. Pentru că Possessor nu este doar techno-thriller e și fcking visceral.
O asasină psihotronică se inflitrează (posesie tehnologico-psihică) în capetele unor oameni ca să omoare alți oameni. Totul pentru binele unei corporații, totul aranjat cu grijă cât să nu rămână urme sau supraviețuitori. Zero remușcări, zero probleme, dooooar că la un moment dat lucrurile merg prost și madam are ocazia de-a se privi cu ochii altora. Possessor vine dintr-un SF visceral și este ultra-cerebral și mega-estetizat. Ca un giallo? Ca un statement care nu are nimic de schimbat și nimic de lăudat dar contestă compasul moral bușit al capitalismului târziu? Ca un The Cell? Ca ceva ultra-cronenbergian, care de fapt e despre lucrurile putrede care implodează dincolo de suprafețe perfect polișate? Cam așa. Plus că actorie excelentă, i-o cam dă la fileu Christopher Abbot lu madame Andrea Riseborough, pe care da, o ajută și fața și întreaga ei făptură cumva mucilaginoasă pentru rolul ăsta.