Top de filme 2017: [15]-[01]

Finalmente vine și finalul lu Top de filme 2017. E aproape martie 2018, deci să nu ne grăbim.

Top de filme 2017 se încheie probabil predictibil. Am depășit vârsta la care să vreau să fiu suprinzător și de fapt nimic nu mai e exotic în zilele noastre. Câteva din filmele de aici or să fie foarte greu de găsit. Majoritatea au ajuns pela cinemauri și festivaluri.

După cum ziceam, cinema-ul este încă bine, deși asaltul tuturor mizeriilor care căpușează lacrimogen non-subiecte de la marginea soicietății și periferiile minorității o să mai dureze ceva ani. Filme ”cu subiect social și pline de umanitate” și suflețel din plasticurile propagandelor progresiste care sunt vernisate și aplaudate pe rezon de agendă politică și double-standards sunt obscen de multe, or să fie și mai multe. Foloasele financiare la trage aceeași gașcă de îmbuibați care-a tot scos bani din filme în ultimii 20 de ani. Dar cică raising awareness ar conta. Raising awareness contează strict ca propagandă, discurs al elitelor politice și virtue-signaling al unor gunoaie care profită de mizeria altora ca să-și ia premii și finanțări pentru că se mulează perfect pe non-subiectele agreate de establishmentul actual. Propaganda contează, dar suntem pe cinema și cinema-ul este, a fost și va fi propagandă, virtue-signaling și foarte mult posing. O să treacă. Contra-reforma nu o să vină dinspre ăia pe care toate zdrențucile suferinde de legetebetită și toții puțoii feminisți declarați îi categorisesc despr ignorați și bigoți și deplorabili. O să vină pentru că mereu există o nouă generație de regizori și mereu ăștia noi și tineri sunt în răspăr cu narativul oficial. Care pe moment este progresist.

Ziceam anul trecut că fandacsia asta cu număratul de vulve din selecții jurii și competiții n-o să avantajeze regizoare care deja au o carieră (și măcar ceva talent) ci pe toatea oportunizdele. Și ce să vezi? Număratul de vaginău la regizoare ne-a împins-o în față pe gretuța pizduța, o semidoctă futută de cine trebe și premiată de toată lumea pentru o scârneală belită degeaba, recte Lady Bird. Mult mai important decât Detroit, mult mai bine regizat decât Raw, mult mai artăh decât Petrecerea lu Sally Potter, o fi te pomenești și mai intersant decat You Were Never Really Here, nu? Nici față de alte debuturi (Beach Rats, care măcar estetic e valid, Mudbound care măcar are epicitatea aia de Faulkner din america profundă) gretutza nu are vreun avantaj.   Dar cu gretuța pe val și cu viorica la guvernare eu unu m-am clarificat despre efectele concrete ale feminismului.

Chestia cea mai mijto de urmărit anul ăsta nu au fost cinemaurile sud-americane pt care am eu un fetish sau ce mai face Cinemaul Rus ci dezintegrarea shithollywoodului. Și nu doar că a devenit foarte clar că trebe ras de pe suprafața pământului mai ceva ca un oraș sirian ci pentru ce-o să urmeze de aici înainte. Măsuri isterice de virtue-signaling, recte filme cu atâta vaginizmă în ele că o pută tot mall-ul, nu doar multiplecsu a pejte. Elefanții din sufragerie sunt doi și sunt fooooarte vizibili: meril stripuța, pe care nu-s capabili să o lase să crape horcăindă în propriile ei fecale mincinoase și… certitudinea pe care nu ai cum să o eviți că de fapt toate au crăcit picioarele și, sau cu gura sau cu distinsa vulvă, s-au dat în sus și jos pe penisurile care contează. Și alea care și-au dat seama cât de violate au fost și alea care tac dar se îmbracă în negru.

După care aceiași urangutani penetratori și aceleași macace cu glugă și vulviță vin să dea lecții la restul lumii despre ce este uman, frumos și corect.  Da, shithollywoodul de-abia începe să devină interesant.

///42-30

///30-15

15. Euthanizer

Ar putea să fie trecut la thriller (și parte din interacțiunile armate funcționează thrilleresque), dar n-ar fi greșit încadrat nici prin galaxia comediilor nordice, cu umor ultra-sec și umori destul de disturbante. Unii l-ar putea considera film de groază, deși alții vor rămâne în mod cert cu povestea de amor din film. Care film este în toate felurile cunoscute și necunoscute. Centrat pe un ucigaș milos de animale de companie, plin de compasiune pentru patrupede și plin de mizantropie față de bipezi, filmul lui Teemu Nikki este fix ce-ar fi de așteptat de la regizorul lui Lovemilla, o fandacsie delirantă cu poveste de amor și oameni care se robotizează pentru a face față invaziei de zombie. În Euthanizer fantastic este doar apetitul pentru distrugere și auto-distrugere morală și emoțională al tuturor personajelor. Nenea lichidatorul de animale are destulă furie cât să dea la tot orășelul (dar o păstrează în special pentru doamna medic veterinar, cărei îi face concurență freelance), antagonistul are destulă servitudine scârbavnică față de un grup penibil de neo-naziști cât să-și cerșească o soartă cruntă, iar madama de care se amorează protagonsitul suferă de o pasiune deloc sănătoasă pentru asfixia erotică. De fapt și de drept, un film despre violență și despre inevitabilitatea ei.

14. The Square

La intersecția unor grupuri de caricaturi bășite: caricaturile bășite din arta modernă + caricaturile bășite din presa ultra-sensibilă la PC + caricaturile bășite importate cu imigrația din alte țări. Miezul e dacă mai poți să fi bărbat între toate mizeriile astea. +, cum era să uit, jurnalizda care se scheaună după atenție și falus (Moss), cel mai în surplus personaj din oricare din filmele din lista asta. Și totuși este un film de Ostlund. Cel mai slab din ce-a filmat pe lung-metraj până acuma, nici măcar cel mai tupeist. Și totuși, ca retard-o-rama centrată pe mizerii oportuniste și curvăi retardizați de corectitudini politice este un film spumos și din păcate necesar.

13. Jeanette

Dacă îl regiza oricine altcineva decât Dumont ieșea,  cel mai probabil, penibil și ratat. Dacă mi-l servea altcineva l-aș fi detestat probabil irevocabil. Dar îl face Dumont și-i iese. Pe cringe masiv. Un muzical cu retarzi, pentru că muzicalurile sunt pentru retarzi. Un biopic despre Ioana DArc cea catolică în care și fervoarea la protagonistă și existența celor din jur sunt scurtcircuitate de spazme care țin mai mult de neurologie decât de vreun fel de religie. Un freakshow cu retarzi spazmatici și metal servit drept biopic despre Ioana D-Arc la toate zdrențele care pun botu la muzical și la toți suferinzii de catolicizme. Exact ce trebuia. În mod sublim Bruno Dumont rămâne, de la Viața lui isus încoace, unul din cei mai punk auteuri du Cinema posibili.

12. Ralang Road

Ăsta este unul din filmele pe care pot să sper că la un moment dat or să-l vadă mai mulți oameni, dar n-aș crede asta. E nepalez, este în teritoriul de spendoare întâmplătoare și violențe spectaculare al lui Kim-ki-Duk și mai are și flerul de-a fi cumplit de memorabil. Spart în varii mini-episoade, toate amplasate într-un sat (sau poate pentru Nepal ăla o fi dreacu oraș, oricum un fel de Tecuci). Fiecare fragment ghidat de un personaj cu absolut nimic extraordinar, dar de la un punct încolo vehicul pentru manifestarea (inevitabilă?) a unor violențe latente care pulsează de la început și finalizează absurd dar fix de aia splendid, spre final. Finaluri. Pentru că este ca într-un roman de Bret Easton Ellis sau ca într-unul din filmele alea chineze de școală nouă: puse cap la cap lucrurile nu se armonizează. Și prin golurile rămase se  insinuează un mare frison.

11. Blade Runner 2049

Binomul Villenueve-Deakins dă pe ecrane o experiență, nu un film, o experiență în care „design is the substanceˮ. O halucinație de dimensiuni oceanice în care poți să faci scufundări sau să te lași dus de valuri. Sau poți pur și simplu să privești reticent de pe margine. Era mult mai scurt și mai clar filmul din 1982, într-adevăr. Dar funcționa fix la fel (extrem de mult design superb, extrem de puține idei puse pe film) și suntem în 2017 – eu, unul, n-am văzut o pledoarie mai justă pentru VR. [more]

10. Park

Nu tematica m-a dat pe spate apropos de filmul ăsta cu adolescenți săraci care funcționează ca o haită. Ci modul în care, într-un teritoriu estetic ale cărui coordonate le-a stabilit Lanthimos (vizualmente perfect) debutanta asta face fix ce n-au rușit nici Attenberg, nici Chevalier: un film deloc tributar pe nivelul de abstract și hieratic lui Kynodontas care totuși e rudă directă cu cele de acolo. Și în care primează narativul, căruia îi subordonează vizualul.

Ce-i up for debate despre futilitatea obscenă a olimpiadelor, hadicapadelor și cănăriilor ăstora mamut corporatist de evenimente sportive care sărăcesc țări întregi. Și urmările lor. Că despre asta este filmul.

09. Safari

Seidl are fler și tupeu în fiecare tăietură de montaj, toate calibrate pentru a informa și ilustra. Imagini perfecte, cu o forță redutabilă, nu de puține ori deloc recomandate sensibililor și veganilor, se scurg și organizează din culisele discuției: animale jupuite și muribunde, trofee amplasate estetic pe ziduri de vile și plimbări cu jeepurile, arme și mațe. Care-i discuția? Dacă există un drept de-a ucide și dacă există un drept la „lifestyle vânătoresc”? Ceva de genul. [more]

08. (m)Ucenik

Un mesaj greu și dur, într-un film puternic și contondent. Pe alocuri neșlefuit din scenariu, pe alocuri capabil de momente geniale cu umor crâncen. „Nu este bine să nu ai erecții necontrolate” este doar o replică samplată dintr-un întreg arsenal plin cu ironii ascuțite. Dar, indiscutabil, (M)ucenicul este unul dintre filmele „care rămân” din 2017. Nu doar pentru că pune problema în termeni clari, ci și pentru că dă un uppercut soluțiilor civilizate și împăciuitoare, care și-au dovedit ineficiența în lupta cu fanatismul celorlalți și cu fanaticii noștri. [more]

07. Winter Brothers

Dramă mică, de oraș minier insignifiant în care se bea și se așteaptă moartea. Sună rusește, dar filmul este producție daneză, regizorul Hlynur Palmason este import islandez și deloc paradoxal ceva din pasivitatea în fața vieții și furia împotriva tuturor celor din jur este fundamental rusească. Tot de la cinemaul rus vin și parte dintre elementele vizuale. Povestea este cu un frate rău (psihotic, fabricant de alcool din substanțe ultra-chimice pe care le fură de la fabrică) și cu un frate bun (plicticos, deci), o vecină după care tânjesc ambii, un coleg miner care ajunge la spital datorită consumului nesăbuit de alcool contrafăcut și reacțiile celor din jur. Plus furia isterică a fratelui celui rău și toate perfect ansamblate vizual și psihologic într-un peisaj (emoțional) de-a dreptul post-nuclear. Un debut teribil de fin reglat care face din mizeria umană a protagonistului poezie curată și din subteranele și instalațiile de mină pictură pură.

06. Free Fire

Cel mai bun film al lui QT de la Kill Bill vol1 încoace nu l-a regizat Tarantino ci Ben Wheatley.  Aduce mai mult a Reservoir Dogs (claustrare într-un hangar, împușcături, etc) decât a Kill List, dar cum să zic, e WOW total. Thats Entertainment!

05. Los Decentes

Pe Los Decentes l-au tradus A Decent Woman și Colonia Nudistă. Ce-i drept există o femeie decentă care este servitoare obedientă într-un gated community și-și găsește eliberarea emoțională în colonia de nudiști de lângă bogătani. Dra nici nudismul nici decența nu-s mize. Miza e Cinema-ul care se instaurează de la primul cadru din film:  snob, static și teribil de sigur pe propria lui capacitate de-a include tot ce trebuie și exclude orice suplus. Miza e atacul armat al nudiștilor asupra bășinilor bogate. Miza e limita dintre absurd și splendid. Cărnurile și emoțiile, luxul și alienarea sunt în subsidiarul unui coup de foudre scenaristic. Nihilist și plezirist, fiert  la foc foarte mic și al dreacu de exploziv.

04. Nocturama

Nu aș fi vrut/crezut vreodată că Bertrand Bonello o să comită un Hadewijch al lui. Dar l-a comis. E Nocturama, filmul cu teroriști adolescenți fără motive și fără scăpare. Este un The kids are NOT all right care ia în calcul o chestiune fundamentală a existenței societale pe care exceptând We Need to Talk about Kevin filmele de mare artă nu au avut tupeul s-o admită și s-o filmeze atât de clar: nu-i înțelegem pe adolescenți. Și dacă ei ne înțeleg, e grav. Dacă s-au plictist de bullshituri, e din nou grav. Dacă nu au loc în societatea asta de căcat și decid să go out in STYLE, luând cu ei statui ale Ioanei DArc și zgârâie-nori și ministere, atunci e superb. Filmat de un senzualist precum Bonello Nocturama nu are cum să aibă impactul nimicitor al lui Soumission. Dar deh, Houllebecq e satirist și romancier. Și totuși ambele provin din același mal du siecle 21 al Franței. Faptul că refugiul e epicentrul luxului și consumerist parizian, recte un mal, îl cere legat mai mult de Dawn of the Dead decât de MallRats.

03. Good Time

Regizat ca un flux de conștiință urlat dintr-o singură suflare. Până când plămânii se golesc complet de aer. Cam asta și așa este Good Time, aka Pe bune, o să-ţi placă, un film care numai feel-good în sensul entertainemntului aseptizat pentru consum de masă nu este [more]

02.  La Mort de Louis XIV

La Versailles, regele soare moare. Nu mă așteptam de la Albert Serra să scoată vreodată din el o capodoperă, dar Moartea lui Louis 14 este o capodoperă. E Cinema și e Uman, e heavenly oversided dar zdrelitor de murdar și iluzoriu în umanitatea lui. Și nu-i doar umanitatea regelui în fața morții. Este umanitatea fățarnică dar și venerația din străfundurile sufletelor pe care o au curtenii pentru epava regală. Orgiastic din detaliu și textură, superb pentru că JP Leaud, sublim pentru că nu ratează niciun clarobscur, niciun ochi-de-sticlă, niciun șarlatan și niciun candelabru.

01. The Killing of a Sacred Deer

E ceva iritant în abstractizarea extremă a personajelor și-a felului în care cadrele sunt ansamblate în secvențe mamut. E prea rece, prea distant, prea perfect. Prea demiurgic. Dar funcționează. Și aici, între artă abstractă și exigență ritualică, The Killing of a Sacred Deer expune nu doar un regizor redutabil, ci și oceanele de semidocție care trec drept cinema de artă, escadroanele de oportuniști experți în „cinema social” cu subiecte mizerabiliste și valori estetice sub-mediocre. [more]