Top de filme 2018 [part uno, 35-18]

Durează mult un top de filme, durează și mai mult dacă îl faci cum trebe. Astea sunt alea de păstart din 2018. decât 35, și m-am simțit nițel cam generos.

Cred că pentru top de filme 2018 am văzut vreo 1200 de lung-metraje. Sunt modest și nu număr și jegurile avortate dupa 10-15-20 de minute, că aș depăși 2.000. Dar este un aspect ratio notabil, vreo 40% din ce-am vrut și din ce-a trebuit să văd este amplasabil fără menajamente în categoria de pur și simplu dejecții. Și asta în contextul în care am fentat programatic aproximativ totate mizeriile americăniste de multiplecși.

Dar nici arthausu nu  stă mai bine. S-a ajuns într-un moment în care discursul politic progresist și psihopatologiile corectitudinilor politice fac agendele de selecție, de jurii și de premii. Cinema-ul ăsta teoretic curajos și deloc facil, centrat pe viziune (auctorială) și insensibil la compromisuri (față de publicul larg)   reprezintă decât ”minorități vulnerabile” și decât într-o lumină CORECTĂ, recte aia de VICTIMUȚE NEPRIHĂNITE. Basculante întregi de filme despre vai săracii și pline de borhotul lui vai cât trebuie să ne pese sunt servite de fix aceiași producătri și producătoare care făceau bani și filme și până acuma. Baștanii din lumea filmului au rămas fix aceiași și oricâte CAPODOPERE INCLUSIVE ar pretinde că lansează, jegu-i jeg. Și pârleazul dintre film politic, politici ale filmului și propagandă prost făcută de semidoacte și jegăi a fost deja sărit.

S-a schimbat discursul, s-au zdrelit standardele, ne ies vaginele la numărătoare, am reprezentat si premiat toate minoritățile minoritar sexuale, dar cinema-ul de artă nu mai are prea multe de-a face cu arta. Promovează discursul, nu filmul, apartenența la vreo minoritate, nu cinema-ul. Despre ce minoritate persecutată este acest film și are vagin sau este LGBTist cine-l face sunt criterii de selecții mai importante decât lucuri obiective sau realizări artistice. Suntem din nou într-un realism socialist. Doar că este un realism socialist al progresiștilor, deci ar trebui să-l considerăm ONORABIL ȘI DECÂT CAPODOPERE. De fapt și de drept nici realismul socialist n-a scos doar jeguri din el, dar au trebuit să treacă niște decenii ca să ne putem raporta strict estetic la el. Și procesul este ongoing. Filmele astea cu imigranți care nu-s niciunul talebani sau violatori sau jefuitori sunt la fel de oneste ca frescele alea și mozaicurile alea monumentale cu salahori fericiți din deceniile 5 și 6. Dacă ăia care au servit realismul scoialist știau în mare parte parte să picteze și să lipească piese de mozaic realismul progresist nu pune mare preț pe execuția tehnică și abilitatea artistică. Să fie pe tematică și pe ideologie și să nu fie făcut de bărbați albi, astea sunt valorilor arthausului actual.

Zilele astea Berlinala își dă ultimele queef-uri și hai să ne reamintim de și handicapații să fut, filmul premiat anul trecut. Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie este un maldăr de sensibilisme prelungite de un montaj catastrofal, secvențe de sondare a intimității tip xhamster și discursuri scandabile despre gloria minorităților sexuale. Toate în cădere liberă. Avem discurs ultra-inclusiv dar 20 de minute în surplus. O imagine bună dar un non-scenariu pe care nici regia nici montajul nu-l pot susține. O șandrama pe care nici titulatura de ”documentar” nici ”film-eseu” nu-l pot scuti de la niște rigori cinematografice minime. Și avem un moment rar de corelare perfectă între Guardian și Cahiers du Cinema, care au scris ambele despre impostură. Ah, mi-am adus aminte de maimuțele aborigene care aruncau cu căcat în Peter Bradshaw pentru că a zis cât de dezastru este Touch Me Not. În contextul în care nici măcar 5%din ăia care se declarau deja fani nu văzuseră filmul, nu știau cine este și ce filmează Adina Pintilie și nici cine-i Bradshaw acel moment de halepism tipic românașilor este antologic.

Și da, fără să fiu fan Bradshaw și fără să iau pe nemestecate toate etaloanele găștii de la Chaiers du Cinema, chiar este vorba de-o impostură gigantică. Partea într-adevăr tragică este că nu-i impostura Adinei Pintilie. Este impostura unui juriu ghidat decât de agenda corectitudinilor politice și sensibilzat doar la progresisme flatulente. Pintilie a flmat așa cum a filmat dintotdeauna, a regizat un subiect pentru are un interes constant (să nu-i zicem kink că este prezumpțios). Filmul lui Pintilie suferă de accelași sindrom de care suferă 97% din debutanți aborigeni la lungmetraj: n-au nici o idee scenarizată pentru un lung-metraj, n-au nici material filmat care să poată fi montat onest în ceva mai lung de mediu-metraj. Faptul că preocupările ei se mulează perfect pe realismul progresist eu cel puțin îl consider accidental. Treba unui juriu este să premieze cu mare premiu cel mai bun film din competiția unui festival.  Nu cel mai progresist mesaj pus pe film. Juriul de anul trecut a premiat inclusivitate  și diversitate și regizor femeie. Și intersecționalitate. Chestie care înseamnă că restul filmelor din competiție erau dezastre mai mari. Chestie care înseamnă că berlinala tre să-și schimbe selecționerii sau să aibă bunul simț de-a nu mai pretinde că este despre cinema, ci despre propagandisticizarea mesajelor politice ale progresiștilor.

La Cannes se dă cu palmdoru unui plictis marca Shitholeazu Shitholeda, un melo de empatii cerșetor despre o familie de ciorditori. Vai cât de relevant este și cât trebuie să empatizăm. Mai ales că nu-i așea, dacă Ladri di biciclette este epocal orice film cu ciorditori minori trebe să fie epocal. Trebuie să ne prefacem că ne pasă de oamenii săraci, gen. Tot pe zona de ipocrizie și virtue signaling atât de necesare realismului progresist: la Venezia se premiază cu mare premiu, nu oricare din alelalte filme premiate (care sunt filme bune), ci scârnăvia de Roma lui Cuaron. Un film alb-negru, deci aaaaaartă în care semidoctu burghez se preface că-i păsa de familia servitoarei lui. Nu de familia de servitori din care făcea și el parte, ci de servitorii familiei lui. Bravo shitflix-netflix, ai plătit bine că să primeși ceva onorabilitate.

De la artă am ajuns la propagandă progresistică (sau educație, că așea i se zice mai nou) și în loc de inovație și memorabilitate suntem ”educați în spiritul realismului progresist” să cerem de la filme doar empatie, șuvoaie de empatie scurse din cur. Toate că să mascăm sub cerșetorii ipocrite de empatie și false pretenții de realism caracterul de artă exploatatoare al cinema-ului. Cum s-o chema când o scârnă de film cu periferici de-ai societății umple buzunarele acelorași jeguri care și-au umplut și până acum buzunarele?  Se numește schimbare de discurs, nu schimbare de sistem. Dar e foarte util să nu se vorbească de rău de nimeni. Cu atât mai puțin de 1%-eri. Îi are și cinema-ul pe ai lui și sunt bine merci. Și câtă vreme au oportunizde devenite regizoare în virtutea faptului că vagin și disperați cu zero talente promovați în draci prin festivaluri care nu fac decât să arate cu degetul spre societate, că nu tolerează mofturi și rahaturi minoritare, elita financiară din sistemul de făcut, premiat și distribuit filme rămâne fix aceiași. Doar n-am vrea filme care să ia la rost efectele concrete ale politicilor centriste și ifoselor progresiste asupra societății. Sau doamne ferește, dinastiile întregi de căpușe ale cinema-ului să trebuiască să-și justifice morala, utilitatea, și amplasarea curvelor în poziții non-sexuale prin industrie.

Ca ilustrare perfectă a lucrurilor care contează acuma apropos de filme și cinemau, Oscăcărezele taie de la transmisia live premiile pe care le iau operatorii și monteurii. În contextul în care fix ei sunt ăia esențiali pentru existența oricărui film. Dar na, ce să faci, toți complicii pedofilului împuțit Brian Singer și toate crăcănatele lui Weinstein nu au vreo șansă să știe ce înseamnă de fapt cinema-ul. Dar la belit căcătul că vai, Trump este oribil și noi, toată crema de la hollywood suntem plini de empatie pentru servitoare mexicane nu-i întrece nimeni. Virtue signaling pentru târfe ale zeului penetrator weinstein și complici ai lu pedophilache synger, asta este cu oscarurile.

Încă se fac filme bune, doar că se premiază mai puține filme bune și mai multe semidocții realist-progresiste. Nu-i un trend nou, probabil o să mai țină vreun deceniu. Adică na, sunt și io extremist, de ce ar trebui să ne pese, mai ales pe vectorul de progandă super-eficientă numit cinemau,  despre non-taxarea corporațiilor și cum duce ea la politici de austeritate, responsabilitatea penală a șobolanilor și jegoaicelor din politică care iau  deciziile falimentare?  Putem să fim atât de plini de virtute și să pișăm uochișorii la dramolete cu târfsexuali și pseudo-filme de aventuri cu săracii imigranți suferinzi de islamuri?

Suntem  epoca lui noi EMPATIZAM, nu gândim! fluturat și scandat pretutindeni.

35.  3 faces

da, cam așa trebuie să fie un film premiabil pentru scenariu. Și-a și luat premiu de scenariu la Cannes. În ciuda pauperității specifice filmelor iraniene trei fețe are mult nerv și-l pune abil pe film. O actriță ajunge într-un sat de dincolo de curu lumii pentru ca să vadă dacă puștoaica (mare fană a lui madam) care i-a trimis un video cu ea spânzurându-se chiar s-a spânzurat. Dacă nu cumva este vorba de attention whorită adolescentină. Și fără spoilere, ce ajunge să conteze mai mult decât istericalele unei adolescente este societatea care-a malformat-o la  creierași și egoismul. Ăsta este unul dintre cele mai subtile filme despre egoism.

34.  King of Paparazzi

Oh, for the love of fking Rome. Documentar despre paparazzi cică,  de fapt despre un moment esențial din cinema, Roma deceniului 6 în care smardoi și țărănuși făceau bani și erau luai la pumni pentru poze cu alcoolici  celebri și târfe sublime. Poate prea umoristic și prea glam pentru un film despre cum sărăcia duce la soluții eficiente de făcut bani pe spinarea unor bogătani, dar și La Dole Vita poate părea frivol și de fapt e greu ca dreacu de nasoleli. Piesă de antropologie culturală a cinema-ului și deestul de util și pentru schimbarea de macaz a tabloidelor europene din epoca de glorie a Cinecitta.

33. Death of Stalin

O comedie agreabilă dar deloc strălucită ținută impecabil din vizual, și nu doar operatorie și scenografie. Genericul ăla de filnal cu fețe lipsă din mulțime este mai bun decât mare parte din film. e brilliant, cum n-a mai fost un generic de la îla de început din Watchmen.

32. Call for Dreams

Dacă îți spui visele la telefon visele s-ar putea să devină realitate. Toate visele. Doar că punerea în scenă a viselor, orchestrată de-o japoneză și de-o agenție de servicii de lux, le pune în realiatate și realitatea devine vis. Logic, nu? O halucinație senzuală și amenințătoare din care rămân cu impresia că Johnny To violează hoitu lui Tarkovski cu cofretu de DVDuri (nu blu-rayuri) al colectivului Dziva Vertov. This movie is one ova fuckin kind.

31. Bad Day for the Cut

O babă este asasinată. Fi-su, deja bătrân și el, vrea răzbunare. Și-și face răzbunarea într-un film care izbește neputința răzbunătoare a personajelor lui Jeremy Saulnier de realismele sociale ale lui Ken Loach.  Privit de la distanță ar putea să pară un expozeu umanist despre ciclitatea violenței, obscenitatea răzbunării și alte rahaturi d-astea ipocrite. Privit d-aproape este 100% entertainment nihilist și totuși teribil de realist.

30. Sauvage

Rețeta e clară și deja răs-făcută: prostituat homosexual tânăr cu viață de căcat și vise amoroase neîndeplinibile. Dar s-o oprească cineva pe femeea  asta sălbatică care-l regizează, că s-a pișat pe deja calcifiata rețetă de ”film gay” și-a omis din film tocmai secvențele de porno pe care orice regizor homosexual le-ar fi aruncat cu generozitate în realizarea subiectului. Adică na, ăsta da pericol real pentru filmele cu gay, să nu bagi mult futut explicit în el. CUM mai explicitezi umanitatea homosexuală a personajului dacă nu bagi acolo măcar  un sfert de oră de sex explicit? Cum se face în general pe cinema, old-school, lucrând la personaje și mediu, definind clar și năzuințele și pericolele și așteptările. Cu o regie deloc axată pe spectacular, dar capabilă să includă urme de poezie, tone de speranțe și maldăre de disperare.

29. Time Trap

Una dintre cele mai deștete idei despre călătoria în timp pusă înttr-un film ultra-accesibil tot ideea genială se cheamă că este. Și nu-i doar ideea, e și scenariul și, deși rudimentar, modul de-a pune în imagine timp și timpuri și non-timpuri este excelent de funcțională și are o esteică a ei. Coup de coeur total.

28. Palace for the People

Ce s-a întamplat cu Casele Popoarelor de dincolo de Cortina de fier? Palatele cui? Le fetișizăm? Le demolăm? Sunt ruinele unor vise sau martori ai unor coșmaruri? Cea mai proastă idee este să le facem sălașuri pentru mafioți, lacheii lor și târfelor lor numiți senatori și deputate, asta este clar. Documentar de arhitectură, sondare a grandorii și investigație despre perisabilitatea monoliților. Splendiiid.

27. Le Monde est a Toi

Am așteptat 8 (OPT) ani un film nou de la Romain Gavras. Notre Jour Viendra a fost și rămâne unu din alea 10 filme de păstrat din cinema-ul francez de mileniu 3. Acu s-a întors. Și s-a întors  admirabil, cu o commede cu jaf în care madame Isabell Adjani umple tot ecranu și eclipsează tot decoru. Și nu zic asta pentru că Adjani s-a îngrășat, zic pentru că are un chef nebun de jucat un personaj și de jucat cu personajul ăla scris în dulcele stil thrash-o al lui John Waters. Chestia este că filmul nu-i despre ea, este despre alții dar Isabella și-l asumă cu fulgi și cu Vincent Cassel cu tot. Acu eu nu-mi mai aduc aminte de vreo comedie cu Adjani și nici nu cred că alelalte doamne mari din cinema-ul francez (Binoche si Huppert) ar putea să-i dea cu eclipsă lui monsieur Cassel.

26. Liverleaf

Când s-au plictisit s-o bulizeze i-au dat foc la casă și i-au ars de vie familia. Nah, ale tinereții valuri. Dar acuma victima se răzbună și fiind un film japonez este vorba de furie și violență expandate la nivele inaccesibile multor cinematografii naționale. Fără morală dar cu flashbackuri explicative. Am mai zis: de nivelul ăsta de ură și violență numai adolescentele japoneze sunt capabile.

25. Gregoire

Încă un film despre adolescenți, adolescente și adolescență. Da, cu nimic spectaculos, dar memorabil pentru că este un studiu rece și plat despre the futility of it all. Mai aproape de The Last Picture Show decât de Kids, o versiune lipsită de dogmatismul iedologizat din Beach Rats. Zero kink, zero hope.

24. Dogman

Un film foarte frumos despre povară. Atât de frumos și atât de despre povară încât vreun sfert de film o așchie de om cară ditai hoitu pe o plajă pustie. Ete pula, poezie.

23. Rabot

Asta înseamnă să fi documentarist. iei un subiect (ultimele zile de dinaintea demolării unui bloc turn) și filmezi ultimii locatari (care par ultimii supraviețuitori ai unei lumi muribunde, puși acolo dinainte să vină imigranții și să umple tot de jeg). Și-ți asumi că faci documentar și-i lași pe ăia să zică fix ce au de zis (pentru că au trăit) apropos de conviețuire cu imigranți. Nu faci rabat de la umor, nici de la umori. Se cheamă că faci documentar.

22. Mrs. Hyde

În caz că vă întrebați ce muorții lor fac marile doamne ale actoriei franceze de le laudă absolut toata lumea ăsta este un răspuns extrem de mijto și foarte elocvent. Fac de toate și le iese de fiecare dată. Mai ales când este contre-emploi mare cât China. Acilea madame Huppert joacă o amărâtă anostă și fricoasă, profesoară de fizică  ratată. Care capătă SUPER_PUTERI. Nu și super-tupeu, dar carbonizează frumos niște câini și ăsta este cel mai cu super-eroi film al lui 2018. Rudimentar la exhibarea de super-puteri, cu FX-uri elementare dar cu o cromatică reglată la milimetru, cadre superbe și un ritm de deadbeat excelent.

21. Hard Paint

Un produs al realismului progresist care fiind excepție confirmă regula. Film construit atent (și din scenariu și din regie), cu   niște locuri comune asumate și escapasim în fluo-porn. Acuma cât definește faza cu fluo vreun kink al regizorului sau vreo istețime a personajului ar fi o întrebare justă, dar why bother, e filmat ireroșabil, montat admirabil și face mult mai multe decât eternele exhibiționisme și eternele cerșetorii de empatie specifice programului doctrinar.

20. Fahrenheit 11/9

Cu primul fahrenheit (9/11) și premiu de la Cannes grăsanu de Michael Moore a reformat (și deformat iremediabil) percepția publică asura documentarului. Moore nu schimbă nimic din stil și esențe (tot cri de coeur, tot despre Inperiul retard al Americii și cât de retard este de fapt acest inperiu retard). Doar că nu mai suntem pe revoltă și rage against the sistem. Fahrenheitu ăsta este unul din cele mai amare filme, mai ales când ar vrea să fie cât de cât optimist apropos de posibilitatea unei schimbări (radicalii progresiști din partidul-latifundie al clanului clinton) și nu reușește. Nasoală asta cu povara lucidității apropos de cum este de fapt land of the brave.

19. Death of a Nation

Death of a Nation este un documentar politic. Echivalent clar… cum ar fi dacă vreunul din fecaloizii-vedetă din simbria securistului împuțit felix vociulescu ar face documentar de lung-metraj despre justiție. Why bother și de ce să fie peste Michael Moore? Păi pentru că este mai tripa(n)t decât orice-a filmat Jodorovski până acuma. Pentru că elaboarea unui discurs moderat și onorabil din sferturi de adevăruri și echivalențe discutabile nu-i deloc rezervat exclusiv politicilor centriste și pline de empatie pentru jegu social. Neo-conii l-au inventat și docu ăsta ne amintește fix detaliul ăsta. Este un fake-news galore atât de perplexant încât este sublim.

continuarea în episodul viitor, cu 2 filme rusești, 2 chinezești, 4 franțuzești, un film spagniol!!!! si cel WTF documentar din 2018.