top filme 2018 part deux [18-01]

top filme se întoarce și se finalizează

N-am vrun mare chef de vrun top de filme azi, așa că sunt succint. Există 4 filme pe care aș fi putut să le includ, dincolo de poziția 35, dacă mă lovea generozitatea. Dar nu m-a lovit

I Feel Good, noul Delepine&Kervern, film socialist cu toate bunele intenții inevitabile dar și cu talentul ăla spendid (și deloc frecvent printre regizorii socialiști) de-a filma  ca și cînd ai avea o responsabilitate și față de produsul final și față de spectator, nu doar pentru bifat chestii idoelogice din scheunături, pardon dialoguri. Yolande Moreau este genială, cum e ea de obicei, și chiar uitasem că Jean Dujardin este un actor capabil.

The Sister Brothers sau încă un film cu amputări de-al lui Audiard. Eșuat ca ritm și vibe, splendid vizual și actori la care-i o plăcere să te uiți. Am mai zis, Audiard știe să regie, dar nu-i iese tot timpul. Măcar e onest apropos de fetishu lui cu amputări, ceeace este foarte sexy.

Lazaro Felice sau încă un film foarte estetic cu oameni care sunt săraci dar sunt și foarte fotogenici. Nu am  să zic că e ceva ipocrizie pe acolo, am să zic că este ceva indiscutabil insuficient la filmul ăsta foarte plăcut ochiului.

Jupiters Moon este primul film bun al unui regizor cumplit de over-rated.  Mi se pare suspect că încă mă mai gândesc la el. Și nu cu disprețul pe care l-am alocat făcăturii ăleia cu câini, cum morții lui se numea.

Acestea fiind să zicem alelalte menționabile, să purcedem la numărătoare.

18. the forrest

Un cătun, la marginea pădurii. Film rusesc, deci zero concesii pe zona de feel good si zero fucks given apropos de incluziune. Un puști i-o dă unei MILFe pe care-o mai penetrează ocazional și tac-su, un paznic nu face față la mafia locală, o grasă s-a îndrăgostit, un gater arde și un imobilizat la pat și-o ia antologic. Ar putea, ce-i drept să fie și Vaslui, nu musai un cur de Rusie, dar cinema-ul e d-ăla mare și indiferent la dramoletele umane, care fiind film rusesc sunt inevitabil tragedii. Mai aproape de Sigarev decât de Balabanov (zero ironie, nema cinism, decât destinul prea tragic).

17. Au Poste!

Quentin Dupieux se izolează într-un inspectorat de poliție. Cel mai cuminte film al lui Mr. Oizo nu-i deloc cuminte când începe să bage personaje din falashbackuri în vise și să înjunghie cu echere ciclopi. Este META si claustrat într-un birou de polițai pare mult mai meta decât este de fapt. Un superb dispozitiv de investigare despre puterea cinema-ului.

16. Black 47

Doamne, vino duooooamne să vezi ce-a mai rămas din western. De la The Proposition încoace n-am mai văzut ceva atât de bine. S-a mai încercat (Balada lu Buster și Frații surori sunt exemple clare) dar nu s-a mai reușit la standardul ăsta.

Tehnic vorbind suntem într-o poveste cu multă vendetta amplasată în formula de cinema și de maniere a westernului. Doar că în Irlanda înfometată de Imperiul Britanic de pe la 1847 nu pe continentul american. Cu ura de rasă și clasă englezo-irlandeze foarte just aruncate pe ecran și cu zero iluzii despre dreptate, onoare, compromisuri. Excelent jucat de Hugo Weaving (care nu mai avea nimic de demonstrat actoricește de ceva vreme) și cu James Frecheville impecabil și implacabil în rolul de hăcuitor al gunoaielor engleze.

15. The Favourite

Cel mai frumos film cu lezbiene care vomită în vaze, am zis. Also cel mai slab film al lui Lanthimos, dar ăsta și când o dă pe scenariu clasic cât să înțeleagă toată vita semidoctă care-i faza, tot cinema-i iese. Încă încerc să-mi elucidez reacțiile apropos de Favorita, că este într-o ligă foooarte bună (New World și Barry Lyndon; de la Tour și Caravaggio sunt reperele clare și asumate) dar abstractul ăla superb pe care-l făcea Yorgos L nu mai există decât pe OST. Și asta pe mine cel puțin, m-a dezamăgit.

14. Climax

Știți de noua târfoazie senibilioasă și non-inovatoare a cinema-ului, recte FILMUL DE DANS? Dacă nu știați nici nu trebe să vă mai interesați pe subiect, că l-a omorât Climaxu ăsta în fix aceeași manieră în care Ronald Emmerich a omorât cu filmul  2012 tot genul cinematografic al lui disaster movie. După Climax nu mai ai cum să faci jeg filmat cu țopăieli și să pretinzi că-i film de dans. Mulțumesc Gaspar, mulțumesc frumos. Also, cât m-am râs la câteva faze antologice.

13. Human Space Time and Human

teza este extrem de clară: TOATĂ UMANITATEA ESTE DE ABSOLUT TOT CĂCATU. Dar ca să n-o scrie cu capslock Kim ki-Duk ridică la ceruri o navă de război devenită muzeu și lasă lucrurile să degenereze. Curve și mateloți, mafioți și tineri iubăreți, senatori și servitori, armamente muzeificate și iluzii spulberate plutesc prin cer prizonierii navei de război. Care cer este incert, că nu există legături radio. Cert este că o să se termine mâncarea. Și primii care înțeleg asta sunt evident, nenea politicianul și mafioții. Conseguent avem de-a face cu ceva care e pe zona de nasoleală a lui Serbian Film și mai și face face supradoze de nihilism. also, acilea e topu de film fantastic pe 2018.

12. Scythe Hitting Stone

filmul cu babe suferinde de sindromul martorii lui iehova și o mitralieră (în fine, pușcă de vânătoare) și cu prințesuci care-și așteaptă virginal-combatante Alesul și nu în ultimul rând liantul de nezguduit dintre mafie și poliție funcționează fix cum l-a intenționat Anna Kruglova. Avem deci de-a face cu o comedie neagră virată (din detalii fine) înspre satiră pe al cărei scenariu s-ar fi putut face și Dramă dar și Melo dar care prefră să-și ducă spectatorii în teritoriul narativ și moral, uman și intelectual al unui Balabanov. Cu toate absurduile și blestemățiile, umorurile seci și concluziile deloc optimiste care vin la pachet cu asumarea unei ascendențe în Balabanov.

Cu un fler regizoral intuitiv de-a nu ceda nici măcar un milimetru tragedei și de-a valorifica spumos toate realitățile, contradicțiiile și incidentele brutale dintr-un oraș anonim al ex-URSS-ului din ultimele zile ale Predședinției Elțîn filmul ăsta funcționează și ca dramă realistă a unei nații, și ca docudramă bază pe fapte reale (poveștile din film sunt culese din presa rusească a deceniului 9) și mai ales este o comedie neagră plină de frisoane neașteptate de șocuri și momemnt calde, de umanitate autentică.

11. Abducted in Plain Sight

WOOOOW. Dacă-mi servea careva istoria asta sub formă de ficțiune mă lua cu dar Teorema lu Pasolini ați văzut și cu sictir. Dar e docu și este glorios de oripilant cu toate detaliile despre un nene.  Ideal de pansexualism pentru toată floarea woke și sexo-marxistă, pedofil împuțit pentru restul populației tipu ăsta este un evil genius ale cărui acțiuni halucinante sunt ajutate din plin de ipocrizia burghezo-creștinopată a victimelor. Și deja avem o zonă foarte riscant de sondat în care complicitatea victimelor este atât de mare, clară și abjectă încât nu mai avem cum vorbi de victime ci de complici retarzi. Efectiv sufocant de incredibilă povestea asta.

10. Les Confins du monde

Fix ce-mi place mie la cinema-ul francez. Curat dar dezorganizat, calofil si colonialist, forțos chiar și atunci când este obscurantist degeaba. Esprit du corps, fin du monde, suspect de non-violent. Multe extazuri cauzate de montaj. culmea culmilor, nu-s deloc fan Nicloux (ba chiar imi pare din găleata de mediocri ai cinema-ului francez) dar i-a iesit fix cum trebe filmul ăsta. Îl punem, alături de Indochina în seria de pre-queluri accidentale și superbe pentru Apocalypse Now.

09. Diamantino

L-au ridicat în slăvi pentru că era despre cât de imbecili sunt fotbaliștii (narativ elitist la care stângiștii strâmbi la cap n-au cum să nu pună botu, pentru că fotbaliștii este bogați) și l-au pus pe piedestalele incluziunii (vai, e cu târfsexualism, cât de CAPODOPERĂ, dacă le creșteau țâțe și pizde la mai mulți masculi era deja ultra-capodoperă, precum xeroxul ăla dupa Guy Maddin cu băeții sălbateci). Părea o bucată de jeg progresist și-ar putea fi campionul scheunăurilor jegoase de pe agenda asta. Dar e mult mai mult. Este un film care ia nucleu de serieB (CLONE; FFS) adaugă niște deja penale și perimate dispozitive de commedia dell-arte (negro-lesbo care se pretinde adolescent refugiat) bagă pechinezi CGI pe terenu de fotbal și ce livrează finalmente este surprinzător de feroce: o punere în abis a deconstructivismului. Fără să-și nege momente foarte valide de comedie și ceva empatie și niscaiva secvențe demne de orice film d-al lui Antonio Margheritti. Veriga lipsă dintre The Boys from Brazil și Southland Tales. Ar fi o idee să-i facă și niște benzi desenate, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu ca să-l expliciteze, că Diamantino este dincolo de discurs și de logică. Și tocmai de-aia superb. Și unul din extrem de puținele filme capabile să inoveze în vizual.

08. Le Livre d Images

Eseu despre Cinema ca memorie a unei civilizații. Monumental, dar perisabil, visceral legat de intelect și sensibilitate.  Eseu arheologic al imaginii filmate și incursiune în meandrele memoriei cinematografului. Cu imagini tocite și uzate dar și cu forța încă intactă de-a evoca și arhiva un întreg secol de vise și coșmaruri, orori și splendori.

07. the House that Jack Built

Filmele despre criminali în serie nu ar trebui să fie entertaining, ne reamintește LvT într-un expozeu când intelectualist (crima ca artă, arta precum crima, Vergiliu, infern) când sublim de cinic despre resorturile morale ale spectatorului și triumful spectacolului asupra lor. Practic ne uităm și așteptăm nu să scape vreo victimă, nu să fie prins criminalul ci pentru a vedea cum și când o mierlesc victimele. În mod deloc ironic, chiar avem de-a face cu o operă de artă.

06. Ash is Purest White

Melodrama cu mică mafie Made in China a lui Zhangke Jia este cumva mult mai amplă decât mică-mafie. Accentul cade pe relații inter-umane în timp. La fel can Mountains May Depart și aici timpul e factor-cheie. Nu personajele, nu personalitățile, ci modul în care timpul tocește și distruge. Am zis: chinezii sunt noii coreeni (de Sud). Au același mod de-a expanda formulele narative ruinate ale hollywodului, au același fler la montaj și acelaș tupeu la violențe.

05. All You Can Eat Buddha

O reacție, nu un răspuns la toate nevoile isterice de religie, miracole și misticisme care încă bântuie lumea. O pulsație perfect confuză dar perfect tensionată. Un gras care nu face decât să crape în el ajunge un fel de zeu noninteligil, mântuitor soios, profet canibal. Este capabil să comunice cu ceva din străfundurile oceanului. Probabil Cthulu, Kraken sau în orice caz ceva cu tentacule. Abordarea este undeva pe câmpurile de luptă și hiper-realism și supra-realism. Parabolă destul de incertă încât să pară ghicitoare sumbră. Sau enigmă voit deturnată înspre satiră și nihilism.

Un film teribil de plăcut ochiului, foarte recomnandabil ca joacă de-a identifica natura exactă a zeului gras și nu, Buddha din titlu nu are vreo semnificație religioasă. Din ligă cu Synecdoche, N.Y. și Rubber și Alps.

04. The Night Comes for US

Vai, deci m-am emoționat până la lacrimi. Ce film frumos. Extraordinar este puțin spus. Formulă clară: film cu smardoială. Execuția este impecabilă: supra-doză de violențe revărsate din cisterne pe ecran. Cumulativ. Cu coregrafie din aia care dă cu toți de toți pereții. OMFG, acuma vreau să revăd The Raid. Epifanii cauzate de acumularea abuzivă de violențe exacerbate. Vai, de la Adam Chaplin încoace nu -am mai bucurat în asemenea hal de un film cu smardoială exemplară.

03. Pieles

Filmul meu favorit pe tema emergentă ”și handicapații fac sex, nu-i așa?” este Pieles. Melodramă cu un umor feroce și-o manieră deloc exhibiționistă de-a da pe ecran cu absolut toate blestemățiile și ororile. Mutanți și pedofilie, piticanii gestante și tumori faciale aruncate într-un melo cu multe rozuri și multe cântecele de corazon. Un subiect demn de filmografia lui John Waters, filmat în dulcea manieră a lui Douglas Sirk. Coup de coeur total.

02. the Looming Storm

E film de debut, dar e atât de iritant de abil în personaje, halucinant de monumental și din imagine și din timp că e d-a dreptul frustrant. După subiect ar fi o rudă de-a Zodiac-ului lui David Fincher. Un polițai (de fabrică, pentrui că 90s în China și nu existau încă mall-uri) tot încearcă, ani și ani să elucideze identitatea unui criminal în serie. Își fute viața cu obsesia și le izbește nasol și viețile ălora din promximitate. Dar nu se face semiocta confuzie între timpi morți (pe care ar trebui sa-i admirăm că ne plictisim la unison cu personajul) și durată. Sau și mai rău intensitate. Yue Dong ăsta știe ce-i montajul și nu ezită să-l folosească. Bravo lui, pentru că ce rezultă e de vreo 14 ori mai memorabil decât ce-a făcut Fincher (și Zodiacu nu-i un film prost, este un rateu cu prea multă ambiție la capitolul plictis).

01. MANDY

Mandy este Cinema. Mediu vizual, bruiat de fantomele glorioaselor coșmaruri d-antan. Mandy este Artă și arta își este sie-și suficientă. Mandy este mai mult decât aș fi putut spera, mai corect zis mai mult decât am îndrăznit să sper, deși-s topit după ălalt film al lui Panos Cosmatos (Beyond the Black Rainbow). Mandy este o stare de re-agregare ectoplasmică a cinefiliei. Cu dueluri cu drujbe și white-trash sectanți, cu femei arse de vii și cu butoanele pentru straniu și sublim date la maxim. Tot ce-a vrut Cabin in the Woods (shrine/hommage pentru clasicele noului horror 70ist) mai mult decât ar fi fost capabil să halucineze vreodato Nicolas Cage. Avem de-a face cu un obect estetic rătăcit prin mocirlele prezentului filmic ca un Titanic izbit pe Lună. Cu iconografia unui gen de cinemau, atât de tocită că pare  se disipa în neoane și flăcări. De fapt și de drept Mandy este un Necronomicon. Capabil să invoce și să materializeze ceva atât de frumos și atât de glorios că-mi doresc să-mi fac fototapet cu fiecare cadru. SUBLIM. am zis.