top filme 2019. part 2 [20-01]

Hei hei hei. Ați văzut tot căcătu de pe netflix? Ați dat din cur la cele en vogue telenovele borșite în 15 sezoane de prelungit prelungitorul deja amplasat la căcat? Băgăm și noi nijte Cinema?

UNU Viața bate mereu filmul. Și dintotdeauna Cinema-ul a vrut să fie mai mult, mai mare și mai spectaculos decât viața. Cu trenurile muncitorii și scenele cotidiene ale lui Lumiere lucurile nu stau deloc diferit. Și lumierii doreau să dea cu șoc și #wow peste spectatori. Că mare parte din ce-au filmat are o valoare de arhivă, nu o valoare de Cinema este un fapt deloc discutabil. Distanța în timp între înregistrare (1900 toamna) și proiecție dă un caracter straniu, face fascinație din nimicurile unei epoci apuse și nu în ultimul rând este la fel de uimitor pentru unii precum este pentru alții căpitana marvel zburându-și bucile latexate. Este tot wow, un alt fel de uimire. Cu nimic mai prejos decât jegurile super-eroice piesele conservate în arhive au o fascinație indiscutabilă. Pentru o parte din public. Pentru un public din cele foarte multe publicuri existente.

DOI Pe finalul anilor 20 avangardiștilor ruși li se cam luase de la gură. Asta pentru că Stalin nu era deloc prost și când a tăiat macaroana la cele mai sublime experimentalisme de pe cinemau (și câteva amplasate și prin alelate arte) înțelesese că pulimea deja înfometată, exterminată și îndobitocită de bolșevism, troskism și avangardism nu mai avea chef de sublim aplicat drept frecție la picior de lemn artistic. Ce-a urmat (cu chiu cu vai) a fost  Realismul Socialist. O manevră abilă de îndobitocire întru stalinism, deja bășită pe cliteratură (proletcultism) și queffată cu mare aplomb și în celelate arte. (apropos, artele de la cliteratură se împut în fiecare din întrupările lor servile către vreo dogmă politică).

TREI realismul socialist a fost o minciună propagandistică. O amplasare într-un viitor proxim și prezent paralel a exemplelor de dans si bune maniere impuse de conducere. o valorificare drept adevăr și regulă a unor  ficțiuni propagandisme jegnante. Realismul progresist face fix același lucru: este ideologia oficială a elitelor capitalismului INCLUSIV cu toate jegurile care dă lecții de dans și bune-maniere obediente clasei de mijloc apropos de vai, social-vulnerabili, vai victimele perpetue ale anti-semitismului, vai femeiele care făcea caca si patriarhatul nu le recompensa pentru căcare din considerente misoginistice.

PATRU ideea că vai arta schimbă lumea și artistul nu poate exista decât dacă este implicat social… și micii stalini disperați la vulvițe și în anusuri de agenduțele lor politice pe care bifează incluziuni și terminologii. Sistemul ăsta jegos al corectitudinilor politice care neagă artistului orice alt  punct de vedere decât ortodoxiile realismului socialist de școală nouă pretinde că face drepate societății și tuturor minoritarilor în trecut năpăstuiți de societate. Impunând o altă cenzură, la fel de jegoasă dar mult mai abjectă decât alte forme de cenzură. Pentru că este o cenzură a unor minorități frustrate și pentru că moaftele unora ridicate la literă de lege nu or să ducă nicoodată nimic înainte. Și nici n-au cum trece drept ”egalitate”.

acestea fiind scrise și așteptând cu reală anticipațiune tsunami-ul de vome filmate ”pe tematică socială și de premii aducătoare” pre-pandemie pe care marile căpușe  bogate și foarte cablate la fonduri premii  și-l țin închis în hard driveuri că n-au sărăcuții festivaluri să-și facă premierele și amușine unii la alții anusurile supurânde de virtute și obediență.

20. Buoyancy

Un puțoi sărac-lipit fuge de acasă ca să ”muncească în afară” și dă de toți dracii. Un bildungsroman mai feroce decât toate mizerabilismele plângăcioase despre PLOZI SĂRACI devenite de la Dickens Hugo (victor, Nu Boss) și de Amicis încoace acceptabile. Ceva ce pare mai degrabă origin story pentru un mafiot decât ”mare film preaplin de implicăcare socială”. Unul din filmele alea despre cum este de fapt sărăcimea (Les Miserables și Dheepan sunt tot pe acolo, dar mult mai ipocrite) și despre ce face sărăcimea în viețile lor reale din afara cadrelor de filme  și discursuri ipocrite.

Ca debut este fix țiplă, cu economie de pathos și doze de cruzimi servite con maximo gusto.

19. Кислота (aka Acid)

Unde se termină vinovăția și unde începe attention-whoringul? în cazul de față, cu adolescenți ruși, greu de zis. Dar e ceva acolo ce faultează și discursurile empatice și abordările clasice. Ceva ce ține mai mult de personaje decât de scenariu sau imagine. Regizat de unu din băeții din (M)ucenicul  lui Serebrenikov. Apropos, 2019 a fost un an prost pentru cinema-ul rus. Și nici în 2018 n-au excelat. Zic asta pentru că Leto al lui Serebrenikov este un alb-negru pedant și deja-fait care face rușine filmelor rusești. Și Gentle Creature și Donbass sunt și ele maculatură.

18.Burial of Kojo

Unu din Ghana vrea să facă supra-realism. Și-i iese foarte notabil. Funeraliile lui Kojo este un film pur și simplu frumos. Care face onisrism și simbolism cu o grație calculată și cu un patos de-a dreptul latino-americane. Sensibilizme vizuale videoclipate gen Cocteau meets Romain Gavras. (Jean cocteau, nu David deCoteau, ca să fim în clar).

17.  Barn (aka Beware the Children)

Într-o recreație o ploadă omoră un plod. Accidental. Cum reacționați? contextul fiind corectitudinile politice și moaftele pișăcios de incluziviste ale norvegiei. ploada fiind un înger himenal de 13 anișori și plodul fiind băiatul unui politician de dreapta? CUM MORȚII VOȘTRI REACȚIONAȚI?

enormă miza, dar e miză de dramaturgie și actorie, nu-i miză de cinema, nu-i miză de imagine. Și totuși, anost de corect și teribil de aseptic organizat din imagine și regie filmul ăsta este fix ce și cum trebuie. Este tot ce n-a fost (intelectual) elefantu lui van sant și tot ce n-o să fie vreodată vreun  film de Laurent Cantet sau un film de dardenne x2 (care apropos în 2019 au scos din ei Le jeune Ahmed, singurul lor film valid neuronal). Pentru că este un film despre vină și despre cât de mizeră este ființa umană sub toate spoielile de dans și bune-maniere ale vestului putred de civilizat.

16. 기생충 (Parasite)

de Parazitu am scris deja tot ce aveam de scris.

15.Les Estivants (aka The Summer House)

Mi-nu-nat.

14. تیزر فیلم متری شیش و نیم (Just 6.5)

Din 5 în 5 ani iese din Iran câte un film mișto. În cazul lui Just 6.5 ăsta este cel mai memorabil film iranian al lui 2019. si 2018. si 2017. Da, suferă de bolile venerice ale cinemaului iranian (subiect GREU – mecanismele pedepsei cu moartea, prea mult tam-tam pe specificul local) dar este un film redutabil, făcut fix cu ce lipsește de prin filmele iraniene premiate de festivaluri pentru că cică regizoru e dizident politic: estetici adaptate unui scenariu brici, montaj și claritate. Una din cele mai mari surprize ale lui 2019.

13. High Life

Claire Denis o trimite pe Juliette Binoche pe stația orbitală, ca să se fută cu Robert Pattinson. Good news, everyone filmu asta chiar are fascinația atât de necesară apropos de spațiul cosmic pe care multe filme de aventuri în spațiu o ratează complet. Nuj ce i-a venit lu Denis să facă filmul ăsta, dar ce-a rezultat e și film de aventură și panseuri despre societate și niscaiva hoituri. Ca tot ce-a făcut Denis este radical și este contondent.

acu zdrențucile și pitpalacii de stânga sau l-au ratat sau chiar o preferă pe oportunizda de gretutza curvutza pentru că nu s-a iritat și scheunat nimeni că nu este Claire Denis nominalizată la premii și gale, dar lu gretuța curvuța, care a luat prin contact sexual o formă ușoară de regie de film  i s-au ridicat statui din labii oprimate și monumente din stângism retrograd. Lipsa asta jegoasă de standarde intelectuale și morale de care dă dovadă stânga progresistă când vine vorba de vagin în posturi înalte și “egalitate” este vomitivă.

și este și modul de funcționare ale feminismului: nu are nimeni nevoie de femei care din caracter talent sau profesionalism s-au descurcat să vai, urce pe scările patriarhatului.  de ce s-o lauzi pe Denis care faultează absolut toate discursurile jegos victimizante când poți să ridici pe piedestaluri zdrențe semidoacte care fără feminism nu ar fi ajuns vreodată să pretindă cineva că scot din ele altceva decât căcat mediocru? bine feminism, mai multă semidocție iresponsabilă este fix ce trebe capitalismului târziu.

12. Bait

Un faux-grindhouse din textură. Un scenariu despre dușmănie, sărăcirea clasei de mijloc și pamplezirurile burghezilor care le iau casele și bărcile și locurile de parcare. Extrem de letfield pentru mine (din sinopsis emană un damf ken loach-ian) dar Bait este o izbeală splendidă. Pentru că ia în calcul și estetica (un pariu demn de alde Guy Maddin) și simulacrul asumat preaplin din estetică este extrem de capabil să coabiteze cu un discurs / o tragedie masculină low-class. Una din ocaziile când fix Bait ilustrează perfect care-i faza cu mersul la cinema pentru filme care vizualmente nu doar merită, dar și impun asta.

11. Nuestro Tiempo

Carlos Reygadas IS Cinema. Și filmul ăsta pare-a încropi ocazional din câteva cadre un scenariu. Deloc strălucit scenariu, dar futui cum și ce poate să filmeze Reygadas. Eu unul mă consider norocos să fiu contemporan cu Reygadas și cu bucățile astea mai mult monumentale decât fragile (dar și fragile) mai de grabă senzuale decât narative de cinema pe care le aruncă cu unul din puținele montaje întra-adevăr savante din deceniul ăsta pe ecran. E ceva pe acolo, o fascinație aproape mistică în fața naturii care i-a prilejuit și lui Malick ceva capodopere (The New World) un rudiment de poziționare narativă vaf franțuz dar fundamental latino-american.

10.About Endlessness

Nu toți regizorii îmbătrânesc splendid, fie la suflet, fie la trup, fie la cinemau. Roy Andersson are vreo 80 de ani și bătrânețea asta deja se simte în About Endlessness.  Nu ca flatulație penibilă și penală (Almodovar de 10 ani încoace decât d-astea scoate din el), nici ca semidocție academistică (ultimul Wajda, de fapt ultimele filme ale lui) nici ca senilitate și delăsare (Raoul Ruiz și Terry Gilliam). La Andersson bătrânețea vine ca (auto-)manierism și auto-canibalizare. Asta a făcut la modul jenant Tim Burton de la Charlie and the Choclate Factory încoace, dar asta au făcut, cu rezultate valide și JLG și Varda și de Oliveira în ultimele lor filme.

Acilea avea o dioramă, prea silizată ca să nu fie cumplit de sexy, prea apăsată de ani ca să mai fie haioasă și prea tristă ca să fie tragică. M-am efectiv topit, e și pen-ultimul film văzut la cinemau înainte de pandemia chinezească.

09. From Tomorrow On, I Will

”realism” cea mai mizeră minciună din istoria cinema-ului. ”cinema du reel” o versiune franțuzită pentru a justifica scârnăvii inestetice și prost ansamblate venite din ”realism”. Și totuși, fix acu, când a fost infestat și documentarul de jeg fictiv iar ficțiunea nu o duce deloc bine se mai întâmplă, rar dar salutar, câte un film ca ăsta. Mini-durată, nano-subiect, hibrid între pseudo-documentar și ficțiune mascată în realism și ” documentare”

Ce fac băiatu ăsta din Serbia și un alt tip din China cu filmul ăsta este efectiv uimitor. Non-subiect (doi săraci locuiesc în acc cameră și dorm cu rându în acc pat) non-amploare, dar foooarte mult talent. Și din regie și din montaj (fără să aibă 15 ore, precum Elephantul care stătea cuminte filmul ăsta este o viziune la fel de profundă despre ce însemna China acu 2-3 ani) și mai ales din senzație.

Deloc paradoxal filmul ăsta este excepția care confirmă regula când vorbim despre ”realism”ul care ”documentează” și ”înregistrează”. Pentru că aici realismul nu documentează ci montează, nu înregistrează ci ficționalizează.

08. Un rubio(The Blonde One)

Marco Berger rămâne un caz izolat în ce este denumit ”gay cinema”. Este capabil să facă filme despre intimitate fără să dea cu pornografie, poate să aibă persoanje mai complicate decât standardul genului (bărbățel dus la sală în căutare disperată de futut)  și de la Plano B încoace tot face filme despre tânjeli care nu militează pentru nimic și nu vor să schimbe pe nimeni. Nu-i genial, dar e o onestitate umană pe care de vreo 20 de ani filmele cu personaje gay au ales s-o reprezinte fie aseptic și penibil (Carol și Bohemeian Rhapsody) fie s-o dea cu pornache, că nu-i netu plin de porn.

acilea doi salahori se combină.

07. Vortex

Filmul ăsta este dintr-o zonă foarte. El criminal în serie, ea masturbatoare în serie (și în ocean) se întâlnesc și evident că se iubesc. Love-story nu-i decât după standarde de demențe 70iste, Sexy și sexploitatoriu cât cuprinde. Splendid filmat și incapabil de vreun sortiment de morală sau coerență narativă. Un ghem de WTF ultra-necesar.

06. Anthropocene: The Human Epoch

un film teribil de frumos despre distrugere. a naturii. din imagini d-alea care-și fac treaba. Aproape la fel de delectant precum Manufacturing Landscapes.  Din păcate și cu virusu ăsta chinezesc și cu foametea de după tot o să fim prea mulți și prea căcăcioși ca să folosim energia nucleară cât trebe.

05. กระเบนราหู (Manta Ray)

scenaristic vorbind reprele sunt clare: I dont want to sleep alone și Persona. restul chestiunilor sunt foarte neclare și ce rezultă o bucată de cinemau cețoasă și forțoasă. Nuj de ce dar după ce l-am văzut am simțit nevoia de-a revedea l humanite. grupu foarte mic al filmelor care merită văzute, nu povestite.

04. Monos

s-a zis mult ”împăratul muștelor” apropos de filmul ăsta psichotroznit de commando adolescentin luare de ostatici și război civil. eu șa zice mai mult că Apocalypse Now (fasiscinația în fața unui război din care numai demenții pot supraviețui) și că Parabellum (tot america latină, mai metaforă cu nudism și răsturnat burghezzia capitalistă).  Scurt pe doi, fix ce trebuie să  fie un film despre commando: hoituri și psihoză și rebeliune.

03. 南方车站的聚会 (the Wild Goose Lake)

cea mai stylish mafiotzeală lo-class posibilă, chestiune care probabil era de așteptat date fiind atentecendetele (Black Coal, Thin Ice, excelentissim și ăla). enorm de cinematografic și sufocant de artificial, cu un scenariu brici și niște pusee de splendoare din alea d-avortează gâștele oole dintrânsele din zbor. efectif poliziottesco de wuhan (lool) care este mai mult decât au făcut nemții pe cinema în ultimii 40 de ani ffs. ne-au dat  virus dar au făcut și filme frumoase.

02. Der goldene Handschuh (the Golden Glove)

Ce face Akim aici e fix ce-a făcut LvT cu The House that Jack Built: o comedie. Am râs cum n-am mai râs de la The Secret Life of Pets (1, pe 2 nu l-am văzut încă) încoace. Mai e și estetica. Abjectele aventuri criminal-sexuale ale lui Fritz beneficiază de cadre impecabile, scenografie brici, imagine gigea (în tonuri de maroniu nu de la sepia cât de la pete uscate de sânge și căcat). Fix ce merge bine pe un biopic, pentru că da Fritz Hanka a trăit și băut și violat și ucis în viața reală în Hamburg, prin anii 70.

01. the Lighthouse

Monumental, fetișistic, perfect calibrat. Și da sublim texturat. Și un film care dincolo de briz-brizuri are o eleganță simplă și self-assured. Cam asta înseamnă să fii regizor. Și să ști ce însemană balck and white cinematography.