top filme 2019. part one [45-20]

Parte one dintr-un top de filme care sincer nu am avut nici timp să-l termin nici chef să-l fac dar pe care nah, îl termin în ziua a 5-a de pandemie.

Pentru part one aveam o introducere scrisă prin ianuarie, pe care am șters-o. prea multe cuvinte. ce păstrez in ea este

  1.  sunt mai interesat de filmele care fentează scenariul, scenaristica și dialogurile, că nah cinema-ul e mediu vizual și tre să comunice mai mult din imagine și montaj și mai puțin din verbal. paradoxal mi se pare că avem o tendință de dramaturgizare a unor scenarii și că rigorile unei dramaturgii teatrale sunt de preferat scenaristicii clasice. Sunt capabile și de enunțat și de implicat chestii mai eficient decât lăbărelile dialogate și voice off-izate.
  2. ideologizdeala extremă a criticii de film și moartea lu Cahiers du Cinema și vai, asta chiar o să fie amuzant: ce-or să facă ideologizdații și ideologizdatele în vremea pandemiei?  poate-i numără lui Chantal Akerman transexualii, negrii și persoanele inter-sex refugiate din filme și le reiese că nu-i deloc ok madam Akerman. sau na, poate latră în continuare la filme și la spectatori că nu se conformează cu agenduțele politice ale stângii de școală nouă.
  3. din căcate filmele lumii de după pandemie vor fi tot ca alea de dianinte de pandemie, pentru că măcar în primii doi ani de la re-deschiderea cinema-urilor și festivalurile o să intre pe ecrane filme gândite și filmate înainte de pandemie. E interesant cum o să se reacționeze la ele.
  4. îmi place enorm (poate prea mult) zona nebuloasă de ”cinema du reel” în care documentarul și realismul minimalist sunt corcite până ce rezulatul final este o struțo-cămilă care nu mai înseamnă nimic și care fix prin contactele fraudoase cu realismul și realitatea dau senzații și imersivitate de primă clasă.
  5. over and out.

45. Seules les bêtes (Only the Animals)

Cum e domne cu filmele alea făcute ca un puzzle intersectat si complet explicat. Cam așea este în cele mai fericite dintre cazuri. Deci hoit găsit, al cui, de ce și alte alea sunt devoalate încet-încet. Genul programului: polar montan. Cu Denis Menochet și Valeria Bruni Tedeschi, plusuri certe în orice i-ai pune.

Pentru un film care-și acceptă în mod onest categoria din care face parte să zicem că include în mod delicios: excrocherii financiare online, lezbianism și necrofilie.

44. Corpus Christi

Un film polonez într-atât de bun încât pare de-a dreptul film macedonean. Entertainemnt din ăla foarte accesibil, suspect de lipsit de ipocrizii și capabil de niscaiva hardcoreală emoțională. Unul dintre cele mai bune filme catolice ale lui sezonului 2019-2020.

Scurt pe doi un smardoi se pretinde preot și mai nimic ce-a făcut el în trecut nu este comparabil cu ipocrizia și încrâncenările unor țărani plini de bune-cuviințe.
43. Moffie

Un gay face armata în australia 80istă. Care australie este regim de apertheid și homofobie. În mod excelent zero scheunături și mi-se-cuviniste (ca-n Synonymes, o bucată de narativ ipocrit și scârnos de vicimizant guache-caviar). Poate pentru că nah, e ecranizare de biografie scrisă, poate pentru că-și permite și estetizare (film pătrat și polaroid-vibe) și nasoleală și un final mult prea bun.

42. Blanco en Blanco

OK,  el mai WESTERN film al lui 2019 vine din america de sud (Chile) si este fix ce n-ar face Cristi Puiu dintr-un film de epocă: dialoguri ultra-minime, ritm bun din cadre prelungi, exterioare (cca 40% din film). În rest o dioramă despre un fotograf și-o fată de gen 14 ani a cărei nuntă cu un baștan trebuie s-o fotografieze ăsta. Anul fiind cca 1870-1900, undeva într-un cur invernal de lume. Rapel inevitabil la McCabe & Miss Miller.

41. Преступный человек (Criminal Man)

la fel de non-hip precum termenul ”gruzin” da un film dat dreacu de eficient. Din Georgia și cu o parte din flatulațiile realismului minimalist și social implicat (cică). Despre un martor la o crimă sau mai exact despre lumea în care mișună și trăiește tipu ăsta. O lume deloc glam (ceva și cu fotbalist asasinat și cu minieri. decât joie-duvivre, cum s-ar fi zis acu vreo 7-5 ani prin circuitele festivaliere). Dar filmul ăsta chiar funcționează impecabil și da, este într-un fel cam ca un film de haneke (din mize, nu din execuție):  e mai important conextul problemei decât soluționarea ei.

40. the Ghost Who Walks 

Primul film americănesc din listă este pe zona lui Safdie Bros (oameni săraci și problemele lor filmate într-un extrem de foarte fel) și cu urme de mafioțeală din aia autentică, spectaculoasă fix pentru că nu-i nici exacerbată, nici glamourizată. Bad Santa meets Wild Goose Lake, gen.

39. 地球最後的夜晚 電影原聲音樂 ( Long Day’s Journey Into Night)

Cineva s-a lăbărit prea mult la filme de Wong Kar Wai  și pelicule de Tarkovski și-a rezultat această bucată de cinemau foarte pe stil și cu zero subtanță. Acu nu-i iese tot timpul lu nenea asta jmecheria cu style IS the substance dar în mod fucking remarcabil este hipnotic și nu în sensul că soporic. Este într-n fel în care mai e L’Année dernière à Marienbad, recte o prea confuză lăbăreală ultra-estetizată. Dar e și foarte forțos și lipsit orice mize narative. Ceeace este  un plus.

38. the Souvenir

Nivel foarte ridicat de Britishness, ceva extazuri queefoase din partea femistelor și de fapt un love-story foarte British. Ea e proastă și bogată, el șarmant și drogat. Relația n-are cum să fie toxică pentru că pân la urmă fiecare primește ce merită. Și filmul ăsta se scurge in culorile alea de pastel mlăștinos specific UK-ului 80ist. Și se scurge al dreacu de bine, că-i unul din cele mai organizate și premeditate și multi-level la lecturi filme ale lui 2019.

37. 1917

Ăsta fiind primul film pe care l-am văzut la cinema din 2020. Și l-am revăzut odată și acas. Deci da, mult mai aproape de video-games decât de cărți de istorie și de memoriale pentru morții și răniții. Și fix așa și trebuie să fie un film de război, mai aproape de un mediu vizual kinetic (video-games, d-oh) decât de vreun pios manual de istorie.  1917 e imersiv și asta în ciuda unor cretinisme grase (secvența cu femee și plod dintr-un beci este scoasă din cur, nu din vreun scenariu, ffs, e lipită cu ciungă acolo). E fix ceva ce n-o să rescrie istoria filmelor de(spre) război, cum dealtfel nici A Hidden Life n-o s-o facă. Apropos de asta Hidden Life, ca film pășunist are niște merite pășuniste și atât.
36. 大象席地而坐 (An Elephant Sitting Still)

durează 429 de ore, personajele vorbesc între ele cu bucăți de literatură, nu replici de dialog de cinema dar elefantu ăsta chinezesc are fler când nu are forță și forță când nu are fler. Și se trage așea obez din durate cum este el foarte frumos printr-o teză ultra-cinică ( intersectate cum trebe dramele unor gunoaie chiar pot duce la un film bun). Cea mai bună mini-serie a lui 2019, am zis.

35. Her Smell

A doua colaborare a lui Alex  Ross Perry cu Elizabeth Moss (după Queen of Earth) este un fel de biopic al lu Courtney Love și da, cam miroase a pizdă încinsă de rockeriță zburătăcită pe orbita faimei și-a jegului. Sexy într-un fel în care numa un faux-biopic al lui Courtney L ar putea fi, pervers într-un sens în care e dincolo de moral și spectacular.

34. Luciérnagas (Fireflies)

Cel mai abuzat  de gloatele stângiste subiect din ultimul deceniu: imigranții. În surplus aici avem si hey gay și hey  iranian și fraierit de unii că-l duc la berlin și avortat de pe vapor în Mexic. Vai, bietu de el. Chestia e mult mai amplă decât protagonisțu și drămuța lui și filmul ăsta are un ambiț mult mai onest decât clasicul  hai pișați uochișorii și să ridicăm awarenessu. Ca și Moffie și ăsta este un discurs despre depășit chestii și aici un surplus de metisaj între cinema-ul iranian și ăla mexican rezultatul este mult peste așteptări.

33. il Tradittore (the Traitor)

N-am văzut Paranza dei bambini că nu citisem cartea (și pentru că hype-ul berlinez este în general un semnal de alarmă apropos de calitatea filmului). Deci ăsta e filmu italienesc cu mafioți și mafioțeală al anului și deși chinezii au dat-o mult mai impresionant pe subiecte cu mică mafie acilea avem Pierfrancisco Favino într-o formă impecabilă și și hoituri și tot ce trebe. Nuj câte sute de ani o avea Bellocchio dar se ține în mare formă.
32. Giraffe

non-documentar (sau documentar din stil dar dramă din scenariu). Încă un hibrid fără nimic de zis dar cum să zic, nu zice nimic într-un fel foarte pustiitor. E  ceva acolo care nu-i doar un capăt de lume, este o senzație din asta de sfârșit de lume. Deși cele filmate nu-s în vreun fel apocaliptice.
31. Uncut Gems

Nu m-a dat pe spate Uncut Gems. Este indiscutabil un film bun și este, indiscutabil, unul din cele mai bune filme americănești ale lui 2019. Dar e ceva off acolo. Nu musai Sandler (aici în Joe Pesci mode, suportabil dar sclipitor decât prin comparație cu eternitățile de fecale în care s-a scălămbăit). Nu musai scenariu (tot despre looseri hiper-activi este ca restul filmelor). Cumva m-am și întrebat cum ar fi fost dacă aș fi văzut Uncut Gems primul din ce-au făcut Safdie Bros. Ar fi fost probabil mai spectaculos? Așteptările mele au fost prea mari și de fapt Uncut Gems este sclipitor?

Sincer, filmul ăsta este studio-izat ca un Scrosese din 90s. Casino să zicem. Are chestii foarte mișto dar e sub ce era de așteptat de la  regizor/i. Mai facil, mai puțin urlat dintr-o singură răsuflare, mai burghez, mai american-studio.

30. Honey Land

Zdrelitor și disprețuibil Honeylandu ăsta. Zdrelitor pentru că este unul din cele mai feroce documentare despre sărăcie cruntă, filmat cu un amestec efectiv uimitor de fler și estetici. Disprețuibil pentru că luat la concret nu este decât încă o călărire a sărăcimii de către creativii progresisti plini de virtue-signaling care fac mizery-spoitation (nu, nu avem de ce să folosim alți termeni în cazul ăsta).

La modul realist punctul de vedere progresist, pentru jeguri pline de virtue signaling este că ”vai, arta implicată social, scheau-scheau scheau cât de NOBIL.” Realitatea este că doi regizori talentați au primit bani ca să-și cumpere o casă într-o zonă săracă pentru a exploata mai bine mizeria în care se zbate femeia aia și că au făcut turul lumii prin festivaluri de film pentru ca să-și sugă cacatu ”implicat social” cu alții ca ei și niște căpușe pline de bani și preocupate de ”progresism”. Nu-i deloc ca în cazul lui Las Hurdes, că ăla e altfel de documentar altfel finanțat și pathosu funcționează radical diferit la Bunel.

29. Vox Lux

Dacă Her Smell este pseudo-biopic pentru Courtney Love ăsta este pseudo-biopic pentru ceva ce aduce destul de mult a Madonna (sau Britney Spears). Și da, am multă simpatie pentru Brady Corbet și merită fiecare gram de simpatie. Ce face aici este un dispozitiv aparent simplu dar teribil de complex despre vedetesim prin care mișună traume și tare și-o idee de subtext foarte explozivă: că teroriștii sunt vedetele culturii pop de azi. Că pop-culture-ul inspiră teroriști, din care se și inspiră. Un sortiment de NBK cu o aproximare de Madonna în loc de Mickey & Mallory. Portman in imperial mood, toate nasolelile lăsate în planul 3. Și totuși, fuck filmul ăsta este chiar excelent.
28. Luce

Cu dramaturgie în loc de scenariu. Intersecție de Stepford Wives (mitul cetățeanului perfect care n-are cum să fie perfect) și Apt Pupil (ce ne facem când elevii noștri de geniu nu sunt doar premiamții clasei, mai sunt și alte alea?) Pentru că vine dinspre teatru are un finesse acut la personaje, psihologii, motivații. Și-o teză/temă de investigație: cum se poate trăi în mlașinile pline de scârnă ale progresismului și culturii PC? Cu multă ipocrizie și cu foarte multe efecte de recul deloc incluse în ghidul de afirmative action.

Aici e fix zona din cinemau în care 80% din merite revin indiscutabil actorilor  și sunt toți excelenți (nah, nici nu era de așteptat altceva de la Naomi Watts și Tim Roth și mâncătoarea de pugși Octavia Spencer) cu un enorm plus pentru Kelvin Harrison Jr, care-a mai excelat și în Waves, deci e pe ista de actori de urmărit.

miza este conflictul de moafte woke, bășine corecte politic, presiunile puse pe elevii-model și fracturarea unor ipocrizii. Nu pentru că s-ar lovi de vreo realitate obiectivă ci pentru că cineva o ia razna în zona de fabulații și suspiciunea unuia începe să demoleze toată șandramaua de virtute-semnală și inclusivitate aplicată cu forța. excelent filmul ăsta.

27. Fire Will Come

vorbe foarte puține, cinemau foarte mult. Și nah, chiar este un film despre fragilitatea relațiilor, despre suspiciuni și despre cum de fapt pedeapsa cu închisoarea nu ajută cu mare lucru pe nimeni. Arată excelent, se mișcă aproape intuitiv pe imagine și emoție, este unul din filmele alea umane care chiar sunt ireproșabile și cinematografic și moral.

26. Revansch

Am o sinceră pasiune pentru filmele astea care iau un gen/format de film din mainstream și dau cu el de pământ și de toți pereții. Fie că-i spaghetti westernul sau documentarele trhrillerizate, trecând prin melodramele mutante (și cu mutanți) e ceva foarte kinky când se testează capacitatea formatului de-a însemna și altceva sau de-a face mult mai multe decât se cere în general de la el. Revansch, pornit ca web-series și finalmente montat în film de lungmetraj este un under-dog story. O poveste against all odds, din lumea sportului. Sportul fiind badminton e logic că fimul este în teritoriul de miștocăreală, recte comedie. Mai mult rudă cu Gentleman Broncos și cu Dodgeball decât cu Rocky. Aproape de umorile nordice ale lui Jonas Akerlund și fooooarte departe de gloriile și empatiile și narativul american.

25. Ambivalence

A fost odată ca niciodată un băeat care-a învățat că nu-ți ok superi prietenul cel mai bun dacă se întâmplă să fie campion la tras cu arcul dar pe tine te deranjează că o fute pe mă-ta vitregă. Și-a învățat asta într-un film rusesc destul de mainstream și destul de memorabil în care arcul este ca pistolul lui Cehov și lucrurile sunt deja jucate din scenariu încă de la început.

Ambivalence este un film de regie și da, este ultra-admirabil cum ține toate resorturile întinse la maxim.

24. Happy New Year, Colin Burstead

Nuj cum o să fie remake-ul după Rebecca al lui Ben Wheatley dar filmul ăsta este delicios. (din nou) tendințe teatrale (dramaturgie, nu scenariu) în premieră pentru Whatley un je-ne-sais-quoi de film francais (probabil familia strânsă cu toții într-un mansion). Galerie galactică de personaje și de traumă a excluziunii a unui mebru din familie. Schepsisul nu-i musai motivul (învăluit în prea multe mistere pentru un scenariu, dezvăluit ca la teatru) alungării unuia din bărbați ci eternitățile de scîrnă ipocrite ale alorlați, perfect incapabili de altceva în afară de egoisme mofturoase. Un sortiment de Knives Out pentru ăia alergici la gragarisirea căcătului de imigrant. Ceva mai viu și deloc preachy.

23. Adoration

Fabrice du Welz n-a făcut vreodată filme care să fie comfortabile. Adorațion este o poveste de dragoste între un adolescent cretin și-o adolescentă psihotică. Este un thriller excelentissim: ce-o să se întâmple mai întâi: o să se confirme spectatorului suspiciunea că ea este de fapt  un gunoi mincinos, nu o victimuță SAU el o să aibă un boost neuronal subit și n-o să-i mai facă ei toate moaftele? Este un lovestory mai veridic și mai love story decât aproape orice produs americănist și european categorisibil drept love-story din ultimul deceniu. Este un Bonnie și Clide unde nu fascinația motivează spectatorul, ci repulsia. Este un film mic și milimetric organizat întru sublim și oroare. Este fix ce trebuie.

22. Bacurau

De la Cannes au curs niagare de elogii despre Bacurau și Atlantics. Evident, dacă citești cronici ideologizdoase pline de scârnă progresistă despre filme cu actori mai maronii la piele care au personaje sărace și năpăstuite,  TOATE filmele astea sunt capodopere pentru că scheau-scheau implicare socială. Scheau scheau colonialism și alte bullshituri d-astea. În cazul lui Atlantics am dat de-o vomiță prețioasă și ratată.

Bacurau a fost însă un deliciu total. Western spaghetii corcit cu nițel SeFeu, foarte mult discurs stângist livrat con gusto dintr-un western spaghetii. Toate splendorile de Serie B (de la ilogică la body-count și de la SF utilizat perfect degeaba pân la actorie inegală). Looved it.

21. Dronningen (Queen of Hearts)

o milfă îl călărește pe fi-su vitreg adolescent.

genul programului nu-i pornhub. dar nici melo-clasic (femee vrea ceva, încalcă reguli, societatea e contra ei, sărăpizduțea de ea, dați cu pișu ocular, vă rugăm). Genul programului este tragedie. Dronningen  este capabil de magnitudine și reușește să fie atât de rece și sperfect șelfuit cât să depășească mult dramele.

fiind regizat de-o femee și implicând abuzuri sexuale asupra minorilor Dronningen este automat filmul feminist al anului. sau așea ceva.