Top Horror 2017

Top Horror 2017 are 30 de poziții. Nu pentru că am fost zgârcit, că de data asta am fost chiar prea generos. N-a fost un an chiar bun pentru filmele de groază și mister

A durat ceva top horror 2017. A fost ca de obicei o plăcere, doar că de data a fost și un challenge. Într-un an cu atâtea bube pe creieri ar fi fost de așteptat ca producția de horror să exceleze. Radicalizare, extremism. Rage against the system. N-a excelat decât numeric din păcate. E oricum interesant că narativul dominant este ăla PC (corect politic) și asta ar însemna că genul de filme de groază și mister ar trebui să se îndepărteze de el. După ce, cum s-o zic, dar a ars-o mai vaginocentrist prin slashere și minority-friendly prin zonele de thriller horrorul, dacă rămâne curentul ăla de underdogs și undeground va trebui să dezvolte coae și să dea cu flit la narativele și ideologiile vehiculate de mainstream-ul politic. Și având în vedere că filmele de groază sunt mult mai apropiate de chestiile care chiar deranjează societatea probabil o va face.

 

Ca să fim pe succint, pentru debut niște scurte brici care pot cauza limbrici.

The Sunken Convent from Michael Panduro on Vimeo.

Ăsta este o ecranizare după Hans Christian Anderssen și filmul premiat la Dracula, în Brașov.

Din regatul Bășit al Micii Britanii scurtissim și disturbatoriu și pentru ce-i în cadrele alea dar și pentru ce lipsește din ele.

Emiliano Rocha Minter figurează mai în jos cu debutul în lung-metraj. Care este la fel de senzualist și abstract ca și scurtul ăsta pe care l-am văzut de vreo 5 ori și despre care am vreo 7 idei ce-ar putea să însemne, deși nu contează musai ce vrea să zică mexicanul cât cum poa să filmeze băiatul ăsta, ceva de speriat.

30. the Vault

Personaje mijto, gore mijto, ceva atmosferă. Din căcate umple totul de rahat bucata de scârnă cu uochi james franco, pulăul-minune al târfizmului made in shithollywood. Dar filmul se ține al dreacu de bine pe picioare. E 100% B-series, e fix ce nu m-as fi așteptat să vină pe cinemau în românica.

the vault

29. Creep 2

Dacă n-ați văzut Creep1 n-ați pierdut mare lucru și sincer să fiu nici dacă-l ratează cineva pe Creep 2 nu pierde mare lucru. Interesul pentru filmul ăsta este condiționat de-o cablare la mumblegore și de vizionarea primului film. În care un psihopat angaja un retard să facă un documentar despre el și despre cum este el criminal în serie. În sequel avem o femeiușcă practicantă de attention-whorring youtubist camuflată în documentaristă. Care își tot triangulează importanță existenței vaginiste și-a universului care pare a se învârti în jurul pseudo-documentarelor ei care sunt de fapt întâlniri cu bărbați culeși de pe net ca să confirme superioritatea lu boarfette. Până dă de ăsta și se pune întrebarea care din ei este mai defect. Ca și primul Creep funcționarea filmului depinde 70% de Mark Duplass și 30% de regie, că scenariu nu-i prea în vreun fel. Dar faptul că funcționează și modul în acre funcționează (bizareria și-a personajelor, și-a sperieturilor, faptul că sunt ambii două căzături, etc) se cere investigat

Creep 2

28. Galaxy of Horrors
Un microbuz de scurte, fix genul de filme horor pe care eu nu-l tolerez prea bine. Ăsta are piese diferite dar bine alese și are flerul de-a ieși din groază pentru ca să se dea pe SF. Evident sunt și vreo 2 mizerioare, dar media este sus și piesele de rezistență sunt chiar antologice.

galaxy of horrors

27. Cult of Chucky

Ce-l face mișto pe Chucky 7 este că păstrează (epicentrul cu păpușă malevolentă) dar are flerul de-a inova (stai că de fapt sunt mai multe păpuși Chucky) și chit că amplasamentul (balamuc) e deja tocit de genul horror Chucky n-a mai trecut pe acolo. Dar, la modul onest nici masterpiece nu-i și nu știu cum s-ar preta pentru necunoscători într-ale lui Chucky.

cult of chucky

26. A Dark Song
O disperată închiriază un mansion și antamează un satanist ca să facă un ritual, ca să vorbească de dincolo de mormânt cu plodul ei mort. Sau cel puțin asta declară pe la început. Chestia este că sunt decât ei 2 și ritualul ăla care durează o eternitate să fie pregătit și alte 2-3 eternități ca să nu funcționeze. Sau să funționeze prea târziu? Făcut din bucăți de timpi morți filmul are un suspans difuz, cordit cu ceva fascinație pentru ce-i de fapt ritualul și mai ales cât de defectă e zdreanța și cât de fraier e satanistul. Care dacă vi se pare cunoscut este pentru că Sightseers. Regizorul e debutant și de urmărit pe viitor, deși la Cântecul Întunecat dă cu mucii în căcat pe final.

a dark song

25. Cold Moon

Southern Gothic de mâna a 3-a și tocmai de aia extrem de șarmant. O poveste cu crime și fantome, destul de cheap filmată dar susținută cum trebe și din scenariu și din regie. Doze egale de cinism și melancolie, locuri comune multiple și totuși un fason distinct față de multe alte produse similare. Ia să mai văd io ceva filme d-ale lui Griff Furst ăsta.

Cold Moon

24. A Cure for Wellness
E un FAIL, într-adevăr. Dar e un rateu atât de mișto filmat și cu atât de puține pretenții din narativ că-i sincer să fiu au pair cu alde Shutter Island și 9th Gate. Formule clasice (deja prăfuite și tocite de la utilizări și abuzări repetate) care păstrează ceva din forța aia de seducție a filonului clasic. Și da, după eternitățile de vome cu johnny deppuță și căcății din caraibe era nevoie de un reminder că la un moment dat parcă Verbinski știa să facă și film și mister și mai ales filmul ăla cu șoareci care nu era cu House MD, cum s-o fi numit el.

a cure for wellness

23. Welcome to the Willits
A fost odată ca niciodată încă un film despre unii care se cred vizitați (și invadați anal) de extratereștrii. Și de data asta accentul cade pe ”se cred”, că extratereștrii sunt și nu prea sunt. Ce avem este gore și ceva nasoleală și da, are loc într-o pădure, la dreacu cu cărți și un grup de tineret dus în excursie cu cortul. Mult hoit, deci.

welcome to the willits

22. Peelers
Undeva între Zombie Strippers și Dark Souls. Doar că mai sexy decât Zombie Strippers și mult mai pe concret decât Dark Souls. La un club de striptis aflat în pragul falimentului un grup de mineri mexicani sosesc infectați cu un virus petrolier de factură zombie. Avem și țâțe buci coregrafie și gore și ceva gen zombiez. Me like.

peelers

21. The Devil’s Candy
Un pictor roacăr care tot pictează plozi pe care-i lichidează un obez. O casă cu trecut satanic și un ambient d-ăsta între giallo și serieB. Dacă ar fi fost mai bun era giallo și din estetic nu doar din vibe. Oricum un pas gigantic înainte pentru regizorul lui The Loved Ones, care-a fost destul de bășinică și teribil de over-rated. Cu ăsta-și mai spală din păcate și livrează o psihoză pulsândă.

Devils Candy

20. Lake Bodom

Doo pizdete și doi pulăi se duc în pădure. Și mor. Slasher, știu. Penibil ca orice slasher? Nu, pentru că e reinventat din niște twisturi și fitile foarte frumoase, cu marele merit de-a fi în ligă cu All the boys Love Mandy Lane și cu un DOP care merită toate stimele.

Lake Bodom

 

19. Happy Death Day
O studentă se tot trezește în aceeași cameră de cămin cu același băiat și-o tot mierlește în moduri cât mai variate ca să se trezească din nou în aceeași cameră de cămin cu același băiat. Ground-Hog Day, versiunea de slasher? Nu suna extrem de tentant dar filmul este brici. Suspect din mai multe motive (mainstream, pedigree zero la regie și scenariu) dar cum să zic fix ce trebuie ca să spele din aroma de vomă scoasă prin cur a unor activități paranormale, insidioși, conjurații cu rahatbelle. Mainstream-ul poate, ocazional să scoată horror non-retardist. Sper să nu-i facă sequel și lu ăsta.

happy death day

18. Bad Frank

Un smardoi descreierat s-a reformat. Are o casă curată și-o soție blonzie (și retardă). Și mai are din păcate și lipsa de inspirație de-a se băga înapoi în biznis cu fostul lui șef. Se întâmplă lucuri și soțioara retardistă e răpită. Frank tre s-o recupereze.  Pentru cei mai sărăcuți neuronali Bad Frank este ”un taken lo-budget”. Faza este că nu-i deloc taken (nu are agende imperiliaste, smardoiul e chiar convingător, nu un căcănar bătrân,  cele două entități cu vulvă nu-s madonne imaculate și victimuțe fără de vină) ba chiar că pe portretistică e mai aproape de excelențe lo-fi gen Henry Portrait of a Serial Killer. Spumos, cinic, nihilist, mai atent la personaj decât toate filmele cu Liam Neeson puse cap la cur.

Bad Frank

17. Radius
Ok, aici avem de fapt de-a face cu un SF. Mic și isteț. Un tip se trezește și descoperă că toți ăia care se apropie de el la crapă. De unde și radiusul. Pentru radiusul lui există o antidoată, o tipă care anulează orice semnal de hoituri producător emite el. Asta DOAR cât este și ea pe radiusul lui. Și dă-i de încearcă să omori cât mai puțină lume, să n-o mierlești când vine șeriful după tine și mai ales să înțelegi de ce dreacu se întâmplă ce se întâmplă. Foarte credibil pe inter-acțiuni umane, cu un final miștocuț deși amplasat cu o mână în căutare de ceva care să nu fută impresia foarte bună de până atunci.

Radius

16. Super Dark Times
Trei puști se duc acasă la unul, ceva nasol se întâmplă și ăilalți doi trebuie să facă față urmărilor foarte nefaste. Adolescența cu demonii ei emoționali sexuali și crimali, pusă pe film într-o zonă foarte favorabilă bullshitului, dar cu zero bullshit. Mai mult thriller psihologic decât horror clasic, dar spendid organizat și vizual și narativ și psihologic.

super dark times

15. Raw
Ultimul lucru care-i trebuie genul horror este feminism. De la Halloween încoace vaginul a fost pașaport pentru supraviețuire în miliarde de slashere și de la Last House on the Left încoace diverse violate și rudele lor s-au tot răzbunat. Corelând asta cu faptul că feminismul este deja mult prea mainstream, aș zice că horrorul are nevoie de mult mai puțin feminism și că trebuie baricadat împotriva noului val de oportunism cu vagin regizoral. Asta nu însemană că de câteva decenii încoace nu există regizori femei care se întâmplă să facă vreo 4-5 filme de groază și mister demne de atenție anual, sau că n-ar trebui să ne bucurăm de filmele astea. Raw e franțuz, e cu psihoze canibalistice și are flerul de-a nu cădea în discursuri penibile sau lamentații jegoase. O studentă la veterinară, deja suferindă de vegetarianism trebuie să-și reprime instinctele de canibalism. O ajută și epilează la fu-fu sor-sa. Filmul ăsta e rudă (mai sărăcuță moral și scenaristic) a trilogiei Ginger Snaps.

raw (aka Grave)

14. I Don’t Heel at Home in this World Anymore
Ar cât nu-mi plac mie filmele astea isteric-hipsterice. Dar și când îmi place vreunu. Ăsta spre exemplu, despre o grasă și un pămpălău care pornesc într-o nefastă odisee pe urmele unor tacâmuri (ale bunicii ei) pe care niște hoți le-au furat. Da, e comedie, da este destul de ironic, nu, hoții nu sunt negri, mulatri sau mai închiși la culoare. Dar fuckity fuck cât de bine e implementat tot haosul pe care îl stârnesc cretinii. O răfuială penibilă ajunge să fie o luptă pe viață și pe moarte și marele geniu e al regizorului-scenarist este că nu, nimeni n-o arde cu vreun fel de extra-puteri sau mega know-how. Filmul e făcut de un anume Macon Blair care-a avut marele merit de-a juca în Murder Party, prima dintre capodoperele lui Jeremy Saulnier și care de atunci tot joacă în filmele lui Saulnier.
Also, având în vedere acest film și alte câteva eu unul i-am iertat lui Elijah Wood toată complicitatea la scatofagia samavolnic-retardă din LOTR și dacă n-aș fi io înverșunat l-aș fi absolvit de orice vină încă de la Pawn Shop Chronicles.

i dont feel at home on this world anymore

13. A Closer Walk with Thee
Gayii tot încearcă să facă filme de groază. De regulă eșuează lamentabil în bărbăței musculoși care se învârt în slipi în jurul piscinei (vezi integrala poetică a lui David DeCoteau). Sau în pornache cu pretenții de ”RELEVANȚĂ SOCIALĂ” (Bruce LaBruce, care de la Hustler White încoace n-a mai făcut vreun film, decât pornografie cu pretenții punk și labe isterice cu pretenții de relevanță și contra-cultură). Araki punctează prea rar dar e singurul care contează. Și hopa, în 2017 s-au dat 2 horroruri destul de gay și mult peste medie. Rift-ul e vizualmente impecabil dar cu zero viață sau originalitate în el. A Closer Walk with Thee e chiar al dreacu. Un grup de mormoni (sau sectanți din ăilalța împuțiți americăcani) are un moment foarte nasol de reckoning atunci când unul din tinerii membrii este surprins bălind după membrul altui membru care se dușa. Evident se cere o exorcizare. Care va avea efecte foarte perverse.
Aici e mai mult decât standardul de gheială cu tsunami-uri de lăcrămuțe și auto-compasiuni și graphic detail care sunt de riguer în filmele gay cu gay pentru gay. E un punkism mult mai curajos și când vine vorba de creștinopați și când vine cu-o perspectivă destul de riscată apropos de prădătorisme sexuale gay. Și mai e și foarte foarte organic organizat vizual din cameră și montaj.

a closer walk with thee

12. Gerald’s Game
Câte mizerii de filme n-am văzut doar pentru că era acolo și Carla Gugino. Câte filme proaste n-am savurat doar pentru că erau ecranizate după Stephen King și ecranizările după King, chit că-s proaste nu ating nivelul de abject prin care se lăfăie mare parte din horrrorul de serie B. În fine, era să uit de Dark Tower, care stabilește noi recorduri la categoria abject&DEGEABA. Ce ziceam? Acuma Carla G joacă (într-un combinezon și legată de un pat matrimonial) într-o ecranizare după un King pe care eu nu l-am citit. Și într-un moment în care ecranizări după King se tot fac și toată lumea pune botul la strangerthings-uri de limbă engleză sau germană și la ”vai ce capodoperă a fost Shinning”NOT Jocul lui Gerald este cam excelent. Ar fi fost destul de excelent și doar pentru că madame Carla G în combinezon, legată de pat, DARRRR are și chestii extra. Cum ar fi fix atmosfera aia de teroare tenebroasă de pe frontiera dintre halucinație și supranatural care lui King îi ieșea minunat pe hârtie dar care e greu de pus pe ecran. Și un mod atât de eficient de-a sonda în capul, amintirile, ororile și mai ales speranțele unei femei care de fapt n-a primit vreodată mare lucru de la viață. Dap, Jessie este cea mai solidă protagonistă dintr-o adaptare după King de la Dolores Clairborne încoace.
S-a mai zis, dar merită punctat: Ar fi fost un film de nota 10 curat dacă se finalizat cu vreo 2 secvențe mai devreme.

geralds game

11. Mom and Dad
Un virus (? armă biologică? semnal camuflat în puricii de la TV și noise-ul de la radio?) trezește în părinți NEVOIA de a-și extermina plozii. Ceeace și fac, o parte din ei. Evident, la protagoniști (Nicholas Cage și Selma Blair care a îmbătrânit mult dar superb de la Ursulla Udders încoace) le este mai greu și toată tărășenia e organizată și din scenariu și din regie de Brian Tyalor. Of Taylor&Neveldine fame (Crank-urile și Gamer, superbe toate) și mult mai capabil decât Neveldine (care-a făcut un labagism din ăla catolic cu demoni) nenea Taylor punctează niște chestii foarte rar punctate. Apropos de cât de deprimant și obositor este să fi părinte, apropos de câți nervi și peri albi poți să cedezi ca să fie plozii mulțumiți, apropos de îmbătrânire și de ratare.
Amplsate într-un film care CERE un directors cut cu surplus de hoituri de plozi dar care are meritul de-a fi într-un fel politic. E despre ăia care au făcut totul (părinții sau dacă vreți vreo cheie de lectură, conservatorii) și ăia crer vor să demoleze totul fără vreo jenă (plozii, pogresiștii). Și despre cum mdap, există un backlash conservator care nu doar că-i logic, dar mai este și teribil de vizibil.

mom and dad

10. A Ghost Story
Am o antipatie sinceră pentru filmele cu fantome, poate tocmai pentru că sunt la fel de retarde și de degeaba ca și porno-ul catolic cu exorcisme. Povestea asta vrea mai mult și ce să vezi reușește mult mai multe, deși fantoma din titlu este fix unu sub un cearceaf. Care rămâne pe lumea asta după ce-a murit într-un accident de mașină și mult după ce și soția l-a uitat și casa i s-a demolat și ce-i mai rămâne de făcuit este să facă un voiaj înapoi în timp și să aștepte să crape.
Nu sună foarte metafizic dar e cel mai metafizic filme cu fantome de la hm…. 6Th Sense încoa. Are o muzică absolutamente superbă și colac peste pupăză toate hipsterizmele (e filmat cam pătrat și texturat cam pretențios) sunt extrem de abil inserate în șarmul general al unui film pe care sincer să-l fiu mă așteptam să-l detest de la primul la ultimul cadru.

a ghost story

09. La región salvaje (aka The Untamed)
Amat Escalante face film cu cuplu în criză și monstru cu tentacule numa bune de înfipt în pizdă. Cel mai WTF, is this hentai film din listă are niște ritmuri similare cu Upstream Color și ceva mexicănizme de-a dreptul superbe (imagine, timpi prelungiți până dincolo de moarte, brutalism).

La Region Salvaje

08. Get Out
Există șanse maximale ca din anul cinematografic 2017 să rămână în istorie doar căderea lui Weinstein și Get Out. Și ar fi chiar corect să se întâmple așa. Get out este un film avertisment despre lupta de rasă și lupta de clasă. Despre modul în care negrii din US of A sunt lobotomozați și utilizați de o clică de zdrențoi și zdrențe albe. Care efectiv trebe exterminați. Schepsisul nu-i că vai, anti-republican și anti-trump. Gunoaiele albe profitoare din Get Out sunt din partidul democrat, familii de curvoii gen clintonii… Cel mai cu coae film american din 2017 nu poate fi omis din topurile de film american dar poate lipsi din topurile de film. Nu are nici destul fler vizual, nici destulă ură în el cât să fie, strict la modul artistic, antologic. Dar politic e mult mai important decât orice s-a filmat prin America anul ăsta.

get out

07. Hunters

Hi kids, do you like VIOLENCE?

ei bine, io am zis dintotdeauna merci, mai avetz? când a venit vorba de gore și rape și brutality. Sunt o componentă esențială pentru horror și cu cât mai nasty cu atât mai bine. În Hunters sunt servite fără vreun fel de umor sau optimizme, ba chair cu un joie-du-vivre greu amplasabil peste un tsunami de sadisme și distrugeri corporale extreme. Există și ceva scenariu (destul de mult și amplasat peste 3 decenii), dar miezul e fix  WTF și ”dintotdeauna mi-am dorit să văd asta, dar acu că am văzut mi-e nițel răuț” și cât de bine filmează Adam Ahlbrandt.

Violența este mult mai eliberatoare decât orice adevăruri și justiții sociale și faptul că în filmul ăsta e suficient de multă violență cât să mă lase și pe mine năucit zice cam tot ce trebe zis despre el.

Hunters

06. The Evil Within
Un adolescent handicapat la cap rămas neinternat la balamuc își face de cap și fra-su o să regrete amarnic că a ținut mizeria în casă în loc să-l interneze. Nu-i deloc corect politic, cum nici PC nu-i secvența de posedare (antologic de nasoală) în care handicapatul devine una cu boala lui psihică (sau cu un spirit malefic, asta e lăsat la metaforic și interpretări). Nu-i nici cerșetor de compasiune, nici tributar formulelor vechi de freak show dar în niciun caz nu are vreo urmă din ipocriziile progresiste și ”inclusive”. Hardcoreală de zile mari care parcă-și face un scop din a se defeca în listele de mesage, speranțe și supraviețuitori agreate de genul ăsta de filme.

Evil Within

05. Killing Ground
Australienii punctează maximal. Film cu cuplu dus în excursie în natură și cu modul în care țărănoii ăia doi care se bagă în seamă cu ei nu-s musai acolo ca să dea o mână de ajutor ci pentru a șterge urmele unui incident în care i-au mierlit pe alți orășeni disperați după natură. Trișat genial din montaj și cu-o ferocitate exemplară filmul ăsta merită toate aplauzele pe care le-a primit, ba chiar și laudele pe care le-a primit Hounds of Love, ălalt film australian gen horror al anului. Care n-are nici măcar 12% din flerul și ferocitatea lui Killing Ground. Also, unul din debuturile anului.

Killing Ground

04. It Comes at Night
Altă supriză maximală. Lăudat din toate părțile filmul ăsta se anunța a fi o vomă mediocră, fix ca celelalte filme pe care le laudă toată lumea. Ei bine, nu-i deloc vomă și numai cu mediocritatea nu are de-a face. O familie care trăiește izolată într-o pădure primește în casa lor o altă familie, care hălăduia prin pădure. Ceva s-a întâmplat (ceva din sfera de manifestări și semantici a apocalipsului cu zombie) și lucrurile sunt de o asemenea factură încât nicio doză de paranoia nu este prea mică.
Ce se desfășoară excelent în filmul ăsta este suspansul, bine argumentat din scenariu și personaje. Susținut cu efectiv măiestrie din regie. Miza reală nu este nici ce s-a întâmplat cu civilizația, nici de ce dreacu visează ăia chestii zombieotice. Miza este modul în care relația dintre ăștia o s-o ia razna rău de tot. Și-o ia. E despre imigranți, indeed. Dar nu-i despre imigrație îm modul în care a fost citit de gloata PC (trebuie să fim mai puțin suspicioși cu imigranții) e despre imigrație în primul rând în cheia de lectură ”facerea de bine futere de mamă”. Dar nah, trebuie să te întrebi dacă ălora de-s protagoniști nu le era mai bine fără să ia oaspeți în casă, chestie pe care unii sunt prea retarzi ca s-o întrebe.

it comes at night

03. Tenemos la Carne (aka We are the Flesh)
Mexic din nou. Emiliano Rocha Minter, țineți minte numele ăsta. Băiatu o arde mai punkist și mai queer și mai artist și încă plusează discutabil pe shock-value, DAR știe să filmeze, senzualizeze și textureze cum știu al dreacu de puțini regizori încă activi. Filmul nu-i despre ceva anume, dar e fix cum trebe să fie un arty-farty horror. Cu marea mențiune că este impecabil.

tenemos la carne

02. The Killing of a Sacred Deer
OMFG total (și din nou) pentru Yorgos Lathimos. Doamne, cât e deasupra oricărei ligi și legi poa să fie filmul ăsta despre un blestem. Aruncat de fiul unui cardiac peste cardiologul care nu i-a salvat tatăl pentru că era nițel beat la momentul operației. Și acum Colin Farrell va trebui să aleagă precum meryl streepuța (Sofis Choice, gen) între cei doi plozi pe care-i izbesc boli nasoale. Funcționează (actoricește) după niște parametri de-a dreptul extratereștrii. Vizualmente este ju-ju maximal, ca orice-a făcut Lathimos vreodată. E Cinema din ăla care forțează și corupe, care funcționează doar în virtutea lui însuși. Nu-i nici apocaliptic, nici mitologic nici nihilist. E mai mult de un film este un univers construit cu reguli abstractizate și fezandate splendid.

Killing of a Sacred Deer

01. The VOID
Cthulhu. Spital aproape abandonat. Mutații. Tentacule. L-al-di-la-ul lui Fulci și miezurile lui Lovecraft. Tot executat con gusto mahimo. Fix la jumătatea distanței dintre SeriaB și Giallo. Cu multe, foarte multe lucruri bine amplasate și PLM, l-am văzut deja de 3 ori, deci horroru lui 2017 se cheamă că este.

The void

  • petruccio

    Sa (ne) traiesti, maestre! Asteptam de mult pachetul asta.