true story of the kelly gang: decât excelent

Încă un film din ăla pe care mă dor sufleții că nu l-am văzut pe ecra mare: true story of the kelly gang.

Nu mă așteptam la mare lucru de la true story of the kelly gang (TSKG), dar  m-am delectat toal cu hibridu ăsta prea vivace ca să fie capodoperă, prea arthaus cât să aibe acces în mainstream, prea arty pentru un film cu outlaws și prea western cât să fie spaghetii.

scurt pe doi: copilăria nefericită și sărăcia de neam prost (40%) adolescența infelice de borfaș tânăr(20%) și un haos cu armuri și rochițe dinspre finalul activității lui Ned Kelly (40%), toate sub titlul (demascat drept minciună încă din primele secunde ale filmului) true story of the kelly gang. Măcar nu se prezintă drept încă un biopic implicăcat social și de adevăruri foarte relevante pentru societate execratoriu.

Justin Kurzel o dăduse al dreacu de bine cu Snowtown, deci skillurile erau evident: brutalitate din aia old-school, deloc stilizată și ceva talent la dat personaje din actori nu musai din scenariu. Pentru TSKG violența se stilizează ocazional (cu împrumuturi de la Oliver Stone, niscaiva goticisme demne de Tim Burton – în vremurile lui bune și demult apuse – și câte ceva din și westernurile alea preacum McCabe and Mrs Miller, prea telectuale ca să fie spaghetti). Kurzel vrea un balans greu posibil între naturalismul din the Proposition și coolnessu lu alde Trainspotting.

Faza este că Ned Kelly pare a dori să ”Choose a life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers…” și ritmul pare fix de pe secvența asta a lui Boyle luat DAR electronice nu existau în boschetăreala australiană de la 1800 și ceva și restul alegerilor sunt făcute de mă-sa, o curvă toxică din alea de pus în antologiile de curve toxice (sau printre sfinții creștini, sunt și pe acolo niște specimene scabroase).

Pe undeva se poate citi o teză din aia penibilă că vai, socialul influențează alegerile de viață ale vitelor care omoară, deci vai dacă vita criminală dacă este săracă automat vine peste ea un nimb de glorie. Scenariul cel puțin într-acolo pare a se îndrepta. Regia nu lasă să se fleojcăie tezismul ăsta, trage peste aventurile criminale ale lui Kelly un nimb de demență și-l pune pe ecran fără mari subtilități.

Apropos de pusu pe ecran, de văzut ce-a făcut și ce-o să mai facă Ari Wenger, că s-a descurcat splendid la filmat TSKG. O organizare vizuală tributară iconografiilor western dar deloc conformistă, prea alertă și atentă la the bigger picture cât să nu fie splendidă. Și vie.

Într-un fel deloc ironic rochițele cu care se îmbracă gașca veselă de infractori (care ocazional sunt fix la fel de emo ca ăia din Dear Wendy) sunt unul din cele mai puțin queer chestii din filmul ăsta. Relațiile dintre personaje, majoritatea îmbibate de homoerotisme nerezolvate (no problem, ăsta e chiar un plus) sunt mai aproape probabil de uzanțele epocii ăleia. Sunt dubioase după standardele de azi, dar foarte aproape de ce-a făcut Ken Russell cu personajele din filmele lui de epocă.

true story of the kelly gang este fascinant tocmai pentru că nu este un film cu certitudini morale și pusee moralizatoare. Face din mai multe stilistici ceva ce funcționează vizual și narativ independent de canoane. de revazut la cinema, eventual.

 

De actorie decât de bine. cu George MacKay care chiar protagonisticizează, un rol secundar umflat (în toate sensurile) pentru Russell Crowe, un rol spectaculos de white trash bitch dus impecabil de Essie Davis. Până și mucilagiul Nicholas Hoult jace bine ce face pe post de polițai.