Un roman SF: Silozul de Hugh Howey

Silozul de  Hugh Howley este un roman SF care tocmai ce a fost publicat la Nemira. Eu i-am citit toate cele 800 de pagini pe tren, intre Bucuresti & Cluj.

Silozul de Hugh Howey este ficțiune post-apocaliptică cu distopie subterană, ceva twisturi și niște idei foarte bune. Genul de carte care merită o lectură în ciuda numărului cam mare de pagini (800, deci avem de-a face un cu un picior de șifonier, cum s-ar zice mai pe la țară).

Premizele sunt simple: într-un ditai complexul subteran ultima rămășită de umanitate trăiește compactată pe vreo 140 de etaje subterane. Pentru că la suprafață se întâmplă toxicitate maximă. Mizele sunt mai complexe: scopul silozului, o istorie a revoltelor și-a modului în care departamentul de IT ține legat cu multă sfoară un ghem de minciuni și comploturi. Subtextul este ca de obicei prin sefeurile care merita citite o reformulare, pe coordonate aparent diferite, a lumii de azi. Clasa politică se menține la putere numai cu acordul serviciilor secrete, pulimea este mințită și asasinată cu nerușinare, stratificarea socială funționează și ca pavăză anti-anarhie și anti-apocalips dar mai ales ca să aibă gunoaiele de prin serviciile secrete cum duce la împlinire un plan demn politicienii din US of A.

Acuma ce-a făcut Asimov in the 50s cu visul american și-au rezultat lumile solariene de dinainte de Imperiu & Fundație Howey face cu psihozele post 9/11 și cu totalitarismul supravegherii și cu iresponsabilitățile politicienilor. Într-un fel Silozul de Hugh Howey mi-a adus aminte de orașele cub din Mâncătorii de ziduri (claustrare, etajare, segregare) dar e lipsit de sublimul ăla filthy care-l face pe Brussolo zeu. Și finalmente avem de-a face cu o altă americă, demnă de antologia lui Norman Spinrad. Doar că ceva mai voluminoasă decât toate poveștile de acolo.

Ce-i foarte bine apropos de Siloz este povestea: un primar bătrân alege un nou Șerif. Sunt ambele femei și manevra de numire în funcție pubică a unei persoane cu niște IQ și idei proprii scurtcircuitează psihicul totalitarist al Departamentului de IT. Care departament ține în funcțiune toate cele 140 de etaje și care este mai presus de orice lege și control.

Ce nu-i frumos apropos de Siloz este niște optimizme cam deplasate, și la toate ororile care se întâmplă eu aș fi necesitat un final mult mai nihilist, sau măcar cinic. Dar nu-i cazul.

Juliette, femeia șerif venită din străfundurile mecanice ale silozului are un atu foarte periculos. Poate înțelege, în virtutea meseriei ei de mecanic, un sistem și modul de inter-dependențe dintre etaje & departamente. Deci până să ajungă expulzată în mediul exterior toxic de dincolo de acoperișul silozului  nu-i decât un pas. Dar Julietta are prieteni de la departamentul mecanic și-a înțeles de capul ei câteva chestii despre minciunile din ideologia și istoria oficială, deci nu crapă. Ba chiar reușește să ajungă peste deal și….

Scriitura nu-i vreun fel de punct forte dar nenea Howley s-a efortat corect și mai ales foarte ușor citibil pentru ca aventurile astea post-apocaliptice să fie antrenante și destul de bine ritmate. Evident, ca în orice roman de mai mult de 500 de pagini există burți, dar să zicem că avem suficient de multe idei destul de nasoale cât să nu deranjeze prea mult vreo 150 de pagini de balast narativ. Apropos, acilea este informații concrete despre modul în care-a fost publicat Wool (așa e titlul de Siloz de engleză, adică ăla e titlul seriei): un fel de foileton pentru kindle. Și tot de pe wikipedia aflu că exista o trilogie. Deci mdap as vrea sa citesc si alelate volume. Din sinospsiuri par cam geniale. Și-mi promisesem că nu mai pun ochiul la sefeuri cu mai mult de un volum de maxim 500 de pagini.