Uriașul îngropat, un roman fantastic

Uriașul îngropat, ultimul roman al lui Kazuo Ishiguro este o incursiune în Anglia de dinainte de istorie, când magia încă exista și Regele Arthur tocmai decedase. Un pariu dubios care s-a dovedit o lectură excelentă.

Uriașul îngropat din titlu nu există. Adică s-ar putea să existe pe undeva, sub un deal, dar este mai important ca metaforă. Despre ce mataforisește? Despre trecut și modul în care poate ar fi optim să rămână uitat. La modul cel mai sinopsistic posibil lucrurile stau cam așa: un moș și-o babă pleacă din mizeria lor de sătuc scobit într-un deal și se duc, cu peripeții nițel bizare și gânduri din alea fabulist – retarde (despre zâne rele, vrăjitoare de iepuri jupuitoare și dragoni care cauzează cețuri) printr-o mizerie de peisaj englezesc spre un alt sat. Satul fiului lor. Pentru că moșul Axl și-a amintit că el și baba Beatrice aveau un fiu. Și pentru că oricum restul locuitorilor din coșmelii sunt mult prea proști și rău-voitori chiar și petru Axl și Beatrice, care totuși erau obișnuiți cu modus vivendi-ul tembel, mizer și exasperant din Anglia de după colapsul Imperiului Roman. Evident că fiul lor, despre care nu-și amintesc exact de ce a plecat îi va primi și trata cum-se-cuvine.

Suntem deci într-o gaură neagră a istoriei albionului, care, ca orice gaură neagră istorică mustește de legende și misticisme.  E ceva foarte mistic și apropos de cețurile care au adus uitarea pretutindeni. Trecutul, sau cât mai există din el, este o chestie confuză și extrem de segmentată. Ce s-o fi întâmplat după ce-a crăpat marele rege Arthur, unificator și binevoitor?  Ce rang a avut Beatrice și ce-a făcut Axl în războaiele dintre britoni și saxoni?

Ishiguro pariază riscant atunci când iese din romanul de călătorie proto-istoric și se adâncește în fantasy și pune iele și luntrași misterioși și evident, chiar și un dragon prin inventarul romanului. Ar fi fost culmea să nu existe dragonul. Nu pariază deloc riscant cînd își alege ca protagoniști doi bătrâni (îl ajută vârsta) și când face dintr-o frază descrieri foarte eficiente de peisaje și sate și ruine. Este un skill perfecționat admirabil și fără prea multe împleticeli în cuvinte și descrieri Uriașul îngropat își duce protagoniștii spre propriul lor trecut. Ca prin decameroane (și satyricoane) personajele secundare intersectate sunt nu depuține ori, mai interesante (și mai importante) decât cuplul de vârsta a treia. Cavalerul tânăr aflat în misiune de spionaj, copilul mușcat de un ceva greu descriptibil, cavalerul ruginit în armura de cavaler al Mesei Rotunde și baba cu iepuri fac impresie și dau ocazia expulzării unor fragmente de amintiri. Abil direcționat cititorul nu are prea mari șanse de-a scăpa din mrejele fabulatorii și miazmele lumii de pe la cca anul 500. Sau 700.

Uriașul îngropat funcționează și ca roman de dragoste dar și literatură de aventură, are niște filoane literare atent săpate și reorchestrate de prin literaturile medievale (revizitate fără rahaturile romanțioase și mai ales fără puseele de glorie labagistică care le fac nefrecventabile) și mai ales are la căpătul drumului și în vârful muntelui o soluție atât de tristă și periculoasă încât este teribilă.

Cum dreacu să nu-mi placă un expozeu (foarte metaforic) despre ratare și înfrângere care are cinizmul (suficient de negru cât să fie tragic de uman) de a-și lăsa persoanje să învingă?