The Voices: Ryan Reynolds chiar poate să joace

Știam foarte puține despre The Voices, noul film al lui Marjane Satrapi. S-a dovedit primul film de top de pe 2015.

 Părea o comedie mai neagră și destul de indie, dar The Voices este mai mult un horror cu capacități psihologice și emoționale foarte bine manevrate. Povestea este simplă, sinistră, dubioasă și înduioșătoare: un trechea-berchea schizofrenic proaspăt ieșit de la zdup este angajat la o fabrică și în ciuda eforturilor lui de-a fi băiat bun hăcuiește o demoazelă. Întreaga aventură criminală o discută cu pisica și câinele lui, care-i vorbesc. Am zis că-i schizofrenic da? După cum era de așteptat pisica este un asshole care o arde nihilist, cu accent gros de scoțian iar câinele este ăla mereu supportive și  cretin. Asta sună și arată a hibrid de Extract și Maniac și chiar este așa ceva. Doar că este mult mai mult și mult mai fucked-up decât ar fi de crezut.

la fabrica

la fabrica

the voices

the voices

În primul rând Marjane Satrapi se dovedește fix cu filmul ăsta o autoare de cinemau. Perspeoplis și Poulet aux Prunes nu erau comedioare ușurele sau filme pasabile dar nici nu confirmau estetic sau tematic o autoare. Aveau durerile alea surde care reverberau prin istoria personajelor și ceva panache vizual.  The Voices este regizat de Satrapi după un scenariu scris de altcineva, deci prima incursiune în afara universului personal al regizoarei. Fără proptelele emoțioanle și estetice pe care le implică ecranizarea propriilor ei benzi desenate madam Satrapi se descurcă splendid și regizoral și vizual și emoțional. A avut bunul-simț (sau și-a permis luxul) de a alege un scenariu care să-i placă și asta se vede frumos din The Voices și din modul în care filmul funționează din actorie și atmosferă. E un exemplu foarte fericit de regizor care-și asumă din vizual și ton o poveste care nu-i a lui.  Și toate experiențele vizuale din banda desenată se transmit frumos de film.

Mr wiskers

Mr wiskers

The only time I feeel totally alive is when I kill Mr. Whiskers

Foarte atentă la esteticile pe care americana și genul horror de serieB le cer de la Cinema Satrapi face din Voices un film care pune D-ul în Disturbant mult mai bine decât Tusk, Life After Beth sau alte vomițe cică istețe și amuzante care s-ar vrea filme de groază. Pe alocuri regia bifează foarte frumos și onorabil locuri estetice comune ale genului: păduri și frigidere, moteluri și parcări toate sunt frumos și unitar reansamblate de prin filme reper (The Town that Dreaded Sundown și Dahmer și poate chiar și Psycho).

classic vibe

classic vibe

classic vibe

classic vibe

classic vibe

classic vibe

the voices

the voices

Nu doar de regizoarea merită laude. Filmul funcționează din modul în care Ryan Reynolds poate să-și joace și să se joace cu personajul lui. Acuma Reynolds mai dovedise odată că actoricește poate destul de mult (Buried, care-i practic el într-un sicriu funcționează excelent cap-coadă) dar e ușor de uitat că ar avea potențial date fiind filmele de duzină și filmele de căcat în care tot joacă. Acilea are un personaj foarte nefericit și stelcit de soartă care tocmai pentru că păstrează anumite conexiuni cu realitatea este mai tragic. Și el chiar ar vrea să fie băiat bun și cumva chiar nu ascultă orbește tot ce-i zic vocile animalelor de companie. Scurt pe doi Satrapi joacă excelent lumea din capul tulburat a protagonsitului Vs lumea reală de după medicamente a individului. Și întreaga lui relație cu depresia, medicația, traumele din copilărie și mai ales nebunia moștenită de la dementa de mă-sa. Poate tocmai pe rezon de mămăciune dusă cu pluta s-a zis că vai, The Voices ar fi ca Psycho. Adevărul adevărat este că există aici mult mai multe perversiuni și hardcoreli mai grave decât hăcuirea vreunei femeiuști dușânde și hoitul lu maman din podul casei.

Ryan Reynolds

Ryan Reynolds

Ryan Reynolds

Ryan Reynolds

Ryan Reynolds

Ryan Reynolds

În The Voices hoiturile sunt mai multe, mai vorbărețe și ce să vezi, simpatia se împarte pe alocuri egal între femeile hăcuite și schizofrenicul hăcuitor. Nu de puține ori protagonistul ucigaș este mult mai empatizabil cu decât victimele lui. Ca să nu zic că mdap, pisicoiul mârșav și portocaliu face absolut toți banii când explică despre funadmentele naturii umane și are un discurs ceva mai colorat și mai lung dar demn de pus lângă vulpea haosistă a lui LvT.

Jacki Weaving

Jacki Weaving

Apropos de roluri memorabile, Jacki Weaver este din nou impecabilă și face din rolul psihiatrei prea simpatice cât să fie competentă ceva mult mai apreciabil actoricesc decât femeiuștile din fabrică. Care-s nu chiar no-name-uri: Gemma Arterton și Anna Kendrick.

the voices

the voices

Gema descapatanata

Gema descapatanata

Deci da, bizar și psihotic cum este The Voices este de văzut și de ținut minte pentru topul de 2015.

The-Voices-affiche

The-Voices-affiche