Week-end: Discotecă & tortură, război și Omar, Control & festival & origami

A fost un week-end din ăla cam foarte plin, ca la 20 de ani. Câteva gânduri post-factum despre distracție și numai.

După patru filme, două concerte și niște promenări la ore de pustiire maximă a capitalei, mă declar mulțumit și obosit de week-end. Așa e cel mai frumos. Ca la 20 de ani. Pe care nu-i mai am totuși, deși din când în când mai scriu câte un text pentru sub25..

Vineri m-am dus să filmăm Ca-n filme. Am vorbit despre filmele cu Isus. Asta a fost mai pe chill, nu că m-ar fi relaxat vorbitul despre cum este Isus portretizat prin cinema-ul mai mare sau mai mic. Ce-am zis s-ar putea reformula arbitrar la modul următor: Isus, ca și Che Guevara și Coco Chanel sunt mult prea iconici ca să mai poată fi în vreun fel personaje umane, cu profunzimi și  abordări actoricești interesante pe film.

La Ca'n filme

La Ca’n filme

Am ajuns și la primul film din Cinepolitica. Din a doua încercare. Prima tentativă de frecventat festivalul Cinepolitica s-a soldat cu cinci minute întârziere și cu filmul de la Eforie suspendat din lipsă de public. Eram 3 oameni, trebuia să se dea Shadows of our Forgotten Ancestors  – un Paradjanov,  dar ce să vezi, noi întârziasem și filmul nu se dădea. Oricum am văzut bio-pic-ul coprodus de Ucraina, Georgia & Armenia și nu m-am simțit nici mișcat nici dat pe spate.

Paradjanov

Paradjanov

Paradjanov este cam ca un Raoul Ruiz mediocru. Ar trebui să aibă mai multe fantezii și ceva mai multă onestistate. Este un film despre un tip genial și, ce să vezi, distrus de URSS pentru că era homosexual. Problemul nu este musai lipsa de edginess gay a filmului ci senzația destul de neplăcută apropos de cât i-a jenat pe autorii de film tocmai miza orientării sexuale. Pe care în maniera hollywood-ului clasic de prin anii ’60 au băgat-o cât de mult au putut (și din scenariu și din filmare) sub preș. Iar georgienii și armenii au  o industrie de covoare artizanale redutabilă, deci ce le-a rămas de făcut autorilor este să reformuleze niște filmări de-ale lui Paradjanov și să arate cum aparatul opresiv îi șicanează nevasta lui Paradjanov cel iubitor de antichități și frumuseți (masculine).  Nici lipsa viziunii cinematografice nu este un plus. Paradjanov este film de teveu și nimic mai mult. Făcut ca omagiu pentru un tip care merita ceva mult mai stilat, stilizat și onest.

fabuloasa istorie straveche din Carpati

fabuloasa istorie straveche din Carpati

Al doilea film al zilei s-a dat moca la CinemaPro: Fabuloasa istorie straveche din Carpati, un documentar independent despre cât de cool și mai deștepți decât tot restul umanității eram noi prin peleolitic și eneolitic. Ce s-a întâmplat ulterior de-am ajuns cum am ajuns nu se explicitează, dar miza nici nu era asta. Eu am ajuns din curiozitate și dezinformare la filmul ăsta, care credeam că este cu dacii și cu tunelurile de sub marea neagră. Am dat de Cucuteni, Turtucaia și multe cioburi de ceramici. Mă așteptam la un eveniment pe trendul naționalist-dacic, cu târg de pileus-uri (cum o fi pluraul latinesc nu știu, am fost aproape corijent la latină) și tarabe cu magneți de frigider cu Lupul dacic (o fi având și ăsta vreun nume). N-a fost deloc.

Documentarul lui Daniel Roxin are niște pusee vag naționaliste, multă informație și prea mulți arheologi care vorbesc la cameră. Acuma chestia cu vorbitul la cameră nu ține nici de IQ, nici de regie, pur și simplu unii o fac mai ușor decât alții, iar arhelogii din film nu au avut suficient timp de pregătire cât să poată vorbi natural. O face o singură invitată, muzeografă, și diferența între discursurile academic poticnite și tipa aia care vorbește mai-de-grabă ca un ghid de muzeu este foarte clară. Cică se vor face și niște sequel-uri, dar la discuția de după nu am mai stat.

discoteca inainte de Corina Chriac

discoteca inainte de Corina Chriac

La Discoteca de la Control am ajuns fix pentru că nu aveam ceva mai bun de făcut. Pe Corina Chiriac o mai audiasem live la Train Delivery și truth be told nu am nicio pasiune pentru ea sau muzicile ei. A fost Happening cu H mare totuși. Pentru că deh, divoasă și deloc ruginită, madam Corina Chriac știe cum se face un șou. Am plecat la un moment dat când deja nu mai puteam nici să respir, nici să ascult cântecele cu IQ de grupa mare de la grădiniță. A fost frumos, PinaColada-ul a fost delicios, măcar vineri am reușit să dorm cumva noaptea.

La Grande Illusion

La Grande Illusion

Sâmbătă am ajuns cu întârziere la Cinepolitica. La Grande Illusion, un Jean Renoir extrem de clasic și extrem de uman despre Primul Război Mondial se cerea văzut pe ecran mare. Povestea cu trei francezi (un militar de profesie, un evreu bogat și Jean Gabin) care sunt în tabere de prizonieri de război din care tot încearcă să scape e servită la modul umanist ușor umoristic și face toți banii. E un film despre război, onoare, prietenie și mai ales derizoriul dureros al tuturor chestiilor pe care le implică războiul. Personajul semi-cyborgizat al lui Erich von Stroheimeste la fel de memorabil ca Dr. Strangelove al lui Peter Sellers. Dar mult mai tragic. Ce se pune foarte bine din sub-texte este și mecanizarea exterminării și pierderea codurilor de onoare.

National SecurityNational Security

National Security

Pentru corean-ul National Security nu mă preparasem în vreun fel. Era dramă cu tortură, bazată pe fapte reale, deci film politic sud-coreean. Nu trebuia să știu mai mult ca să-l văd. Era și Corean și cu plus-context istoric pentru țara aia care face cele mai bune thrillere posibile. Deci mdap, a fost un film aproape insurmontabil, odios din conținut, puțin cam melodramaticizat din regie (flash-back-uri și halucinații cu familia ale captivului) dar extrem de percutant. Manifest împotriva torturii și-a modului în care de fapt nu face decât să le dea torționarilor nu vreo informație, nu vreun adevăr ci exact declarațiile pe care vor să le aibă.

Nu-s deloc genul ușor impresionabil ( ba chiar de la al 2.000-lea film horror încolo cred că oricine se de-sensibilizează într-o anumită măsură la orori puse pe cinemau) dar de la Gruz 200 încoace nu m-a mai terciut vreun film în halul ăsta. Și mai  face extrem de just o chestie absolut necesară: portrete de torționari, care variază de la mașina de tortură perfectă, îmbrăcată la patru ace, cu depline cunoșttințe medicale până la borfașii mere horny sau namilele ci IQ sub 25 de puncte.

Exact genul de film pe care i-as obliga să-l vadă cu famiile cu tot pe pseudo-inteligenții de dreapta aborigeni care nu mai știu cum să pupe cururile americane și mai ales posterioarele neo-con.

din drum

din drum

Tehnic vorbind aveam în program și un documentar despre Coreea de Nord. Făcut de Adelin Petrișor. Dar cum să zic, după National security nu mai puteam pentru ca să văd nimic pe subiect. Sper să-l prind pe undeva pe documenatrul lui Petrișor. Deci m-am preumblat pe înserat. Până la Omar Souleyman mai era timp și de-o vizită și de-o bere.

Steaua de Mare

Steaua de Mare

În mod deloc surprinzător Steaua de mare au fost pe excelent din nou. E al patrulea concert de-al lor la care ajung și mdap, fac bine ce fac. Omar Souleyman a fost exact cum mă așteptam, și al dracu să fiu dacă i-am înțeles pe cei 4 oameni care s-au simțit dezamăgiți. Eu mă trotilasem suficient cât să îmi fac decât 10 minute procese de conștiință apropos de contextul Eden și  sincer să fiu a fost grozav.

Omar Souleyman la Eden

Omar Souleyman la Eden

După ce-a terminat Omar petrecerea s-a spart uimitor de rapid, deși muzicalmente vorbind tot ireproșabila îmi părea DJ-iala de după. Cert este că eu am ajuns la Control, unde era Origami. Party aniversar.

origami@control

origami@control

Asta e tot ce-mi aduc aminte din Control. Cred că era foarte ok, totuși am dansat mai mult decât la Eden. Seara s-a încheiat pe la un opt dimineața, sub acest minunat tablou de arte naive. După care logic că tot ce-am mai putut face (cu greu) duminică a fost o vizită. The end.

pisicuta pis pis pis

pisicuta pis pis pis