The White Countess

The White Countess

The White Countess, film de amor marca Merchant & Ivory. Ea e contesă săracă, el a fost diplomat, acu e orb. Războiul bate cu bombe la ușile Shanghaiului.

The White Countess (aka Contesa de gheață) are un pedigri destul de impresionant: e scris de Kazuro Ishiguro, regizat de James Ivory, și evident produs de Ismail Merchant. Exactamente echipa responsabilă pentru The Remains of the Day, una din capodoperele genului “”melodramă excelent calibrată cu rafinamente și oftaturi prelungi”.

The White Countess

The White Countess

Povestea e simplă: Katia (Natasha Richardson), contesă în Imperiul Țarist a ajuns dansatoare prin localuri nu chiar frecventabile din Shanghai. Todd (Ralph Fiennes), fost diplomat american, rămas fără familie și vedere e proprietar de stabiliment și intenționează să facă din Katia o cântăreață ceva mai respectabilă. Nimic nu ar mulțumi familia ei de nobili scăpătați pe care tot ea o duce în spate. Nici amicii din politici ai lui Todd nu sunt prea simpatizabili. Iar undeva, destul de aproape pâbdește războiul. Al doilea război mondial care va întoarce din nou cu fundurile în aer o lume în care nici rangul ei, nici pretențiile lui diplomatice nu-și prea aveau locul.

The White Countess (4)

Deja bătrâni (este și ultimul film al lui Merchant) cuplul specializat în drame și costume nu plusează nici pe eleganțe nici pe detalii. Scenariul lui Ishiguro cere mai mult un context deja precar și niște dureri tăcute, iar marile desfășurări de forțe cad în seama personajelor secundare. Din combinație rezultă un film aproape romanesc, care acordă timp și atenție unor momente și contexte mai mult decât personajelor sale principale. Pe care și madam Richardson și Fiennes le execută reținut, cu-o demnitate nu musai solemnă cât rezultată din toate mizeriile prin care a trecut el și în care se zbate ea.

The White Countess (5)

Regizor de școală veche Ivory are destulă încredere și-n structura narativă și în montaj pentru a-și dezvălui personajele, cu trecuturile dureroase cu tot de-abia spre final de film. O alegere cumva frustantă narativ pentru spectatorul contemporan dar, optimă pentru construcția protagoniștilor ca personaje credibile și o temporizare capabilă să schimbe perspectivele.

Ce-ar mai fi de zis despre melodrama cu ea săracăa, el orb și războiul care vine (din nou) peste ei? Că este undeva între Painted Veil (la rândul lui ecranizare după Somerset Maugham) și romanele de amor și disoluție societală ale lui Graham Greene.

Se dă la teveu deseară, 18:50 pe TV1000. Eu la ora aceea voi fi în tren spre Cluj.