World without End (1956)

World without End este un SF din ăla al Space Age-ului nici prea-prea nici foarte-foarte. Dar este și un început pentru una din puținele francize onorabile și un început pentru o carieră și un bost pentru o capdoperă ulterioare.

Când World without End ieșea prin drive-in-uri anul era 1956. Oricât de B Series ar fi fost considerat SF-ul, genul se descurca de minune: Gojira japoneză ajungea (injecată cu căcățel americănoid remontată și rebotezată Godzilla) la publicul american, Invasion of the Body Snatchers muta emfaza de pe alien invasion pe paranoia cu spionaj și pierderea individualității, Roger Corman mergea pe fix aceeași idee cu It Conquered the World. Forbidden Planet, delicios și cadopericios era și el pe marile ecrane.

interior nava cosmica. deloc impresionant

oh nu cata viteza

Rod Taylor

World without End (WwE) nu pulsa și nu plusa cu nimica peste filmele astelalte. Dar de la filmul ăsta mediu (că mediocru chair nu-o fi) urmeau să se întâmple The Time Machine și toată seria Planet of the Apes. Plus cariera lui Rod Taylor.

tunelul viitorului post-apocaliptic este retro-futurist

sala de consiliu din viitor

framing done right

Subiectul e așa: 4 bărbați îmbrăcați a piloți de bombardier, nu a astronauți se duc spre Marte. DAR o furtună (magnetică, desigur) îi abate de la  întoarcerea către Terra. Ajunși pe o planetă ușor radio-activă și locuită de paianjeni gigantici și creaturi gen neanderthalieni mutanți cei 4 astronauți își dau seama, cu OROARE și STUPOARE, că de fapt au ajus tot pe Pământ dar într-un viitor post-apocaliptic. DAR ce să vezi, nu doar nenaderthalii mutanți trăiesc pe planetă. În subteran a supraviețuit, perfect conservată, o societate umană dezvoltată. Și toți bărbații sunt blegi bătrâni și lași dar toate femeile sunt pizde categoria LUX. Și mai pulevolente decât invitatele lu Capatos. Evident bravii americani de secol XX le merg drept la pizdă (pardon, inimioară) dudițelor  din secolul XXVI. Și după ce bătrânii blegi și pacifiști sunt puși la punct viitorul de Aur post-apocaliptic va continua să contineze, cu soldățoii la conducere.

Rod Taylor din nou

Prietena mea Priscilla sufera ca nu are destul cvorum pt un bukake omagial

lucruri pe care nu le-a eradic apocalipsa nucleară: perdelele, tabureții si aranjamentele florale

lucruri pe care nu le-a eradicat apocalipsul nuclear: sandulutzele cu toc

Scoatem din ecuație imperialismul grețos, toacele și fustițele mini (designed by famous pin-up artist, care face și set-design, de unde niște decoruri foarte design of the decade dar și ceva mai mult) și rămânem cu un proces intentat de urmașii lui HG Wells, ferm convinși că de fapt WeW este o furăciune după The Time Machine. Pe rezon de viitor cu morloci (mutanți violenți șă păroși) VS pizdipese LUX (eloaie sau elodii, parcă așa le zicea). Că n-aveau dreptate, asta e partea a doua. Dar așa începe ideea de-a se ecraniza The Time Machine. Care se va ecraniza 5 ani mai târziu și va fi capodperă. Tot cu Rod Taylor, care acilea era încă actoraș destul de anonim.  Dar care reușește să fie singuru personaj viu și memorabil, că și-o căuta cu lumânarea să fie și el odată protagonist.

in viitor barbatzii impotenti poarta tichii lucitoare

wha-ha-ha-ha

Dar iată, o canapea potrivita pentru DP, DAP si alte fineturi !

Ce mai începe odată cu WwE este Planet of the Apes. Romanul lui Pierre Boulle apare în Franța de-abia în 1963, când e și tradus rapid în engeză. Boulle, decât francofon (ca majoritatea francezilor) nu poate fi suspectat că ar fi furat de la World without End. Decât în aceeași măsură în care WwE a fuart de la The Time Machine. Adică foarte posibil, dar tehnic nu-i ca muizmul pe care l-a făcut Luc Besson apropos de Escape from Carpenter Shite.

sexy and they know it

La final World without End nu are nimic Greșit și nimic Fabulos. Sexy este, la modul ăla mai sexist decât orice sexploitation cinstit, dar hellou, așa sunt toate filmele SF-iste din 50s & 60s. E sexy și din decoruri, dar umor nu are decât atunci când cineva încearcă să împuște în cap un paianjen gigantic (de cauciuc, desigur, cu decît 2 ochi). Nu-i chiar cretin, dar parvine din anul în care mizele se mută de pe ”să colonizăm tot cu pulele noastre americăniste” spre  paranoile mult mai percutante și identitare ale colonizării subtile. Regia lui Edward Berends este corectă în mod constant, dar niciodată inspirată. Tipul a făcu și filme mai proaste și filme execrabile, dar mai sus decât aici nu cred c-a ajuns, nici măcar cu Return of the Fly.  Uneori e halucinant că dintr-un film cu puțin deasupra duzinii pot rezultata chestiuni atât de notabile. Dar iaca, se mai întâmplă și d-astea.

Lobby Card World without End

Lobby Card World without End

Lobby Card World without End